Ajutătorul călătorilor

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Oriunde am fi plecat, eu şi soţul, întotdeauna comandam o moliftă către Sfântul Nicolae, cunoscând grija cu care îi ocroteşte pe călători. De fiecare dată noi, păcătoşii, i-am simţit ajutorul, însă aş dori să povestesc acum ce ni s-a întâmplat nouă.

Acum trei ani, mama mea împlinea şaizeci de ani şi, pentru a o felicita, trebuia să mergem la Moscova. Ne-am înţeles la timp la telefon şi am luat  bilete dus-întors. Acolo eram aşteptaţi ca cei mai dragi oaspeţi.

Am plecat de acasă mai devreme, căci eram încărcaţi cu o mulţime de bagaje cu dulciuri şi cadouri. Am hotărât să mergem cu troleibuzul, care ne ducea direct la gară, însă a trebuit să aşteptăm mult timp în staţie până a venit. Când am ajuns la gară, până la plecarea trenului nu mai rămăseseră decât cinci minute. Cine a fost într-o asemenea situaţie îmi înţelege foarte bine starea.

În disperare, m-am rugat în gând: „Sfinte Părinte Nicolae, ajută-ne!” Şi atunci s-a întâmplat ceva de necrezut. Nu ştiu de unde am avut putere, însă ştiu că am înfăşcat o parte din bagaje şi m-am repezit să intru în gară; soţul, cu celelalte bagaje, alerga în urma mea. Când am ajuns pe peron, ceasul gării arăta că trenul a pornit din gară. Însă de sus se vedea clar că trenurile de pe toate cele patru linii stăteau pe loc. Nu-mi explic cum eu, fricoasă şi precaută din fire, am coborât scările de parcă aveam aripi. Picioarele m-au condus singure exact la trenul nostru. Am sărit în primul vagon pe care l-am nimerit, şi trenul a pornit încet. Soţul, cu restul bagajelor, rămăsese pe peron. Mi-am dat seama de aceasta abia când am văzut două mâini care l-au înhăţat şi l-au urcat în vagon.

Când am ajuns la locurile noastre, trenul deja luase viteză. Din ochi îmi şiroiau lacrimi. De bucurie şi de mulţumire pentru mila lui Dumnezeu, arătată nouă prin mijlocirea Sfântului Nicolae.

Irina Haliuhova,

Oraşul Krasnodar