Archive for 20 noiembrie 2008
Incremenirea Zoiei (o minune ce a zguiduit lumea ortodoxa)
Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”
Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004
In anul 1956, când la putere era N. S. Hruşciov, a avut loc un eveniment care a zguduit întreaga lume ortodoxă – „încremenirea Zoiei”. Vom relata pe scurt această minune, care s-a întâmplat în Samara (pe atunci Kuibâşev).
O muncitoare a uzinei de ţevi, pe nume Zoia, a hotărât să întâmpine Revelionul împreună cu prietenii săi. Mama ei, o femeie credincioasă, s-a opus acestei petreceri, pentru că era postul Crăciunului. Zoia nu i-a dat ascultare. De Revelion s-au adunat toţi prietenii, cu excepţia logodnicului Zoiei, care fusese reţinut undeva. Cânta muzica şi toţi dansau, numai Zoia nu avea cu cine. Supărată, a luat de pe perete icoana Sfântului Nicolae, spunând: „Dacă nu este Nicolae al meu, voi dansa cu Sfântul Nicolae!” La rugămintea prietenelor să nu facă aşa ceva, ea a răspuns cu obrăznicie:
„Dacă Dumnezeu există cu adevărat, atunci să mă pedepsească!” Cu aceste cuvinte, a început să danseze. La a treia rotire, camera s-a umplut de un zgomot puternic, s-a ridicat un vârtej şi a fulgerat. Toţi au fugit speriaţi din casă. Doar Zoia a rămas încremenită, cu icoana în braţe – era ca o stană de piatră şi rece ca marmura.
Nu au putut s-o mişte din loc, picioarele îi erau parcă înfipte în pământ. Cu toate că nu dădea niciun semn de viaţă, Zoia era vie: inima îi bătea. Din acel moment, ea nu a mai putut bea şi mânca. Medicii se străduiau din răsputeri s-o readucă în simţire.
Vestea despre minune s-a răspândit cu iuţeala fulgerului prin oraş. Mulţi veneau să vadă „încremenirea Zoiei”. Insă peste un timp, autorităţile au interzis aceste vizite şi au pus miliţieni să păzească locuinţa şi să le spună celor veniţi în oraş şi celor curioşi că nu s-a întâmplat nicio minune. Cei care erau la post, auzeau însă noaptea cum Zoia striga: „Mamă! Roagă-te! Pierim în păcate! Roagă-te!” Comisia medicală a confirmat că inima fetei continua să bată, cu toate că ţesutul era tare ca piatra (nu puteau să-i facă injecţii, acele se rupeau). Preoţii chemaţi, după citirea anumitor rugăciuni, nu puteau lua icoana din mâinile fetei. In ziua Crăciunului a venit şi părintele Serafim (Tiapocikin, pe atunci încă părintele Dimitri). El a săvârşit o slujbă cu sfinţirea apei şi a stropit cu aghiazmă camera în care se afla Zoia. După aceea s-a apropiat de ea şi a luat din braţele ei înţepenite icoana[1] şi a spus: „Nu ne-a rămas decât să aşteptăm un semn în Ziua cea Mare!”[2].
In ajunul Bunei-Vestiri, un bătrân venerabil s-a apropiat de miliţienii care stăteau de pază, cerându-le permisiunea să intre în casă. A fost refuzat. El a apărut însă şi a doua zi. De asemenea, a fost refuzat. A treia zi, chiar de Buna-Vestire, în sfârşit, i s-a permis sa intre. Cei care stăteau de pază auzeau cum bătrânul îi spunea Zoiei: „Ei, ai obosit să tot stai în picioare?”
A trecut timpul şi bătrânul nu mai ieşea. Când miliţienii au intrat în casă, el nu mai era acolo. Ei erau convinşi că acest bătrân a fost însuşi Sfântul Nicolae. Zoia a rămas încremenită patru luni (128 de zile), până la Paşti, care în acel an era pe data de 23 aprilie (6 mai pe stilul nou). In noaptea Sfintei Invieri, Zoia striga:„Rugaţi-vă! Cât este de înfricoşător, pământul arde! Lumea piere în păcate! Rugaţi-vă!” Din acel moment, ea a început să-şi revină. In mâini si în picioare i-a reapărut viaţa. A fost culcată în pat, dar continua să strige şi să-i îndemne pe cei din jur să se roage pentru pace, pentru cei în păcate, pentru pământul plin de fărădelegi.
– Cum ai trăit tot acest timp? o întrebau. Cine te hrănea?
– Turturelele, ele mă hrăneau, le răspundea Zoia.
Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Dumnezeu S-a milostivit de ea şi a iertat-o.
Toate cele întâmplate au zguduit atât de mult oraşul Kuibâşev şi localităţile din jur, încât mulţi au început să creadă în Dumnezeu. Toţi se grăbeau să ajungă la biserică, cei nebotezaţi se botezau, cei ce nu aveau cruciuliţe şi le cumpărau – cruciuliţele se cumpărau în cantităţi enorme, încât nici nu ajungeau la toţi.
După mulţi ani de la acest eveniment, Arhimandritul Serafim (Tiapocikin) a fost întrebat despre întâlnirea sa cu Zoia. El însă evita să răspundă, îşi aminteşte protoiereul Anatoli Litvinko, clericul eparhiei Samara:
„L-am întrebat pe părintele Serafim: «Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana din mâinile Zoiei?» El, smerit, a plecat capul şi după tăcerea lui am înţeles: Da!” Părintele ascundea aceasta din smerenie, dar şi pentru că autorităţile puteau să-l aresteze din nou din cauza mulţimii de oameni care venea la el, a doritorilor să se închine icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, care se afla în biserica unde slujea el. Cu timpul, autorităţile au cerut ca icoana să fie luată şi ascunsă de lume. Ea a fost dusă în altar.
Nu demult, presa a început din nou să se intereseze de acest caz.
Iată câteva extrase din ziarul „Komso-molskaia pravda”:
„Mulţi credincioşi din Samara o cunosc pe pensionara Anna Ivanovna Fedotova. «In acele zile am fost de două ori în casa Zoiei, îşi aminteşte Anna Ivanovna, veneam de departe. Casa era înconjurată de miliţieni. Am hotărât să întreb despre cele întâmplate pe unul din ei. Am zărit un miliţian tânăr, care tocmai ieşea pe poartă. L-am ajuns din urmă şi l-am întrebat: „Spuneţi-mi, este adevărat că Zoia a încremenit?” El a răspuns:
„Mă întrebi exact ca şi soţia mea, însă eu nu-ţi voi spune nimic, ci mai bine priveşte singură…” El şi-a scos de pe cap chipiul şi mi-a arătat părul albit: „Vezi? Este mai grăitor decât orice cuvânt. Noi am semnat şi ni s-a interzis să vorbim despre aceasta. Dar dacă ai şti cât de frică mi s-a făcut când o priveam pe această fată împietrită!»”
Recent, un om ne-a relatat ceva nou despre minunea din Samara. Este vorba de un om respectat de întregul oraş, parohul Bisericii Sfânta Sofia, preotul Vitali Kalaşnikov:
„Mătuşa mamei mele, Anna Pavlovna Kalaşnikova, în 1956 lucra în calitate de medic la Salvare, în Kuibâşev. In acea zi, dimineaţa, ea a venit la noi şi ne-a spus: «Voi dormiţi, dar oraşul e demult în picioare!» şi ne-a povestit despre tânăra încremenită. Ne-a mai spus că (deşi semnase să nu spună nimănui nimic) în acel moment ea venea de acolo. O văzuse pe Zoia, care era ca o stană de piatră. Văzuse şi icoana Sfântului Nicolae în braţele ei. Incercase să-i facă o injecţie, însă toate acele se rupseseră. Toţi am rămas zguduiţi de cele povestite. A. P. Kalaşnikova a lucrat la Salvare încă mulţi ani. S-a stins din viaţă în 1996. Eu m-am preoţit înainte de moartea ei. Mai sunt în viaţă şi azi cei cărora le-a povestit ea despre Zoia în acea dimineaţă.[3]„
Valentina Nicolaevna M. (oraşul Belgorod) îşi aminteşte: „Venisem la părintele Serafim. Peste noapte am rămas în casa Mariei Romanovna, unde s-au adunat mai mulţi creştini. Din cauza căldurii, nu puteam să dorm. Doi tineri au ieşit afară să respire aer curat şi, în urma lor, am ieşit si eu. Am început să vorbim. Din discuţie am aflat că erau studenţi la seminar. I-am întrebat despre Zoia. Când se întâmplase minunea, ei erau copii. Această minune îi adusese la credinţă şi la Dumnezeu. Acum erau fiii duhovniceşti ai părintelui Serafim şi mărturiseau că părintele Serafim fusese cel care luase icoana din mâinile Zoiei.”
…După slujbă, starosta bisericii, preoteasa Ekaterina Lucina (în călugărie maica Serafima), m-a întrebat: «Te-ai închinat la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae?» «Da», am răspuns. «La care anume?» I-am arătat icoana mare a Sfântului Nicolae de lângă perete. Preoteasa a spus:
«Trebuie să te închini la cea de pe analog. Părintele nostru a luat-o din mâinile Zoiei. Dar despre aceasta să nu spui numănui; ni s-a interzis.
Părintele poate fi din nou arestat».
Copiii duhovniceşti ai părintelui mărturisesc că din Kuibâşev a venit o femeie credincioasă care, atunci când l-a văzut pe părintele Serafim, a recunoscut în el pe părintele care luase icoana din mâinile Zoiei. Se pare că nu întâmplător, cu binecuvântarea părintelui Serafim, în biserica din satul Rakitnoe, la icoana Sfântului Nicolae şi la Răstignirea Domnului, de 35 de ani, ard candele neadormite.
Elisaveta Konstantinovna Fofanova, fiica duhovnicească a părintelui, l-a întrebat odată: „Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana de la Zoia?” El ia răspuns: „La ce vă trebuie să ştiţi aceasta? Nu mă mai întrebaţi.”
O altă fiică duhovnicească, de asemenea, l-a întrebat: „Părinte dumneavoastră aţi fost în Kuibâşev şi aţi luat icoana din mâinile Zoiei, săvârşind astfel o minune?” Părintele a răspuns: „Copila mea, minunile le face doar Dumnezeu, iar noi, nevrednicii, le primim prin rugăciuni.” Din amintirile Alexandrei Ivanovna A.: „In a cincea săptămână din Postul Mare, în 1982, am sosit în Rakitnoe. Am îndrăznit să-l întreb pe părintele: «Părinte, unde este icoana Sfântului Nicolae, pe care aţi luat-o de la Zoia?» El m-a privit cu severitate. S-a aşternut o linişte adâncă. De ce mi-am amintit anume despre această icoană? In Kuibâşev, rudele mele locuiau pe aceeaşi stradă cu Zoia. Când s-au întâmplat toate acestea eu aveam 14 ani. Pentru ca lumea să nu se adune în jurul casei, seara se stingea lumina. Strigătele Zoiei îi îngrozeau însă pe toţi. Un tânăr miliţian, care era de pază, a încărunţit din această cauză. Rudele mele, ca martori oculari la tot ce se întâmpla, au devenit credincioşi şi au început să meargă la biserică. Minunea «încremenirii Zoiei» s-a întipărit adânc în mintea mea.
In momentul când părintele mă privea, m-a fulgerat un gând: «Vai de mine!» Părintele a spus: «Icoana e în biserică, pe analog. Au fost şi timpuri când ni s-a poruncit s-o scoatem definitiv din biserică, şi a mai adăugat apoi: Sunteţi prima căreia i-am spus acestea». Peste două săptămâni, părintele s-a stins din viaţă”.
Iată ce a relatat Klavdia Ivanovna Petrunenko din Sankt-Petersburg, fiica duhovnicească a Mitropolitului Nicolae (Iaruşevici)[4]: „L-am întrebat pe Vlădica dacă a fost în Kuibâşev şi dacă a văzut-o pe Zoia. Vlădica a răspuns: «Am fost acolo, m-am rugat, însă icoana de la Zoia nu eu am luat-o – nu era încă momentul. Icoana a luat-o părintele Serafim (pe atunci încă preotul Dimitri).»
Cu puţin timp înainte de moartea părintelui Serafim, eu am fost la biserica din Rakitnoe. Acolo, în altar, în partea dreaptă de la pristol, am văzut icoana Sfântului Nicolae. In timpul discuţiei cu părintele Serafim în chilie, eu l-am întrebat: «Părinte, în altar am văzut o icoană a Sfântului Nicolae – este aceea care a fost la Zoia?» «Da», a răspuns el. Despre Zoia n-am mai vorbit.”
Despre evenimentele din Kuibâşev îşi aminteşte şi protoiereul Andrei Andreevici Savin, care în acea vreme era secretar al eparhiei Samara: „Pe atunci episcop era Prea Sfinţitul Ieronim. Dimineaţa, eu am observat câţiva oameni care se îmbulzeau lângă o casă. Spre seară numărul lor ajungea la o mie. Au fost puse patrule, dar la început nu se atingea nimeni de ei. Mai târziu patrulele au început să împrăştie mulţimea, sub pretextul «încălcării liniştii locuitorilor şi a circulaţiei», însă mulţimea continua să crească. Mulţi veneau din satele de prin apropiere.
Erau zile încordate. Bineînţeles că lumea aştepta de la noi explicaţii, însă niciun preot nu se apropia de casă. Se temea. Pe atunci, noi toţi eram urmăriţi. Toţi preoţii erau înregistraţi şi erau numiţi şi destituiţi din post de către un reprezentant din comitetul executiv. In orice moment, oricare dintre noi putea rămâne fără serviciu şi, respectiv, fără surse de trai. Iar evenimentul care se ivise le oferea o ocazie prielnică de a se răfui cu noi!
In curând, printre credincioşi a început să circule zvonul că Zoia a fost iertată şi că în ziua Sfintelor Paşti ea va învia. Prin oraş au început să se plimbe cete de comsomolişti, care «demascau» cu însufleţire şi susţineau sus şi tare că ei intraseră în acea casă şi nu văzuseră nimic. Aceasta a pus şi mai mult paie pe foc. Aşa că şi cei care într-adevăr nu crezuseră la început în minune sfârşiseră prin a se îndoi: «Se pare că lumea are dreptate, deşi nu în totalitate. Nu mă îndoiesc însă că în casa de pe strada Cikalov s-a întâmplat ceva!»[5]
Arhiepiscopul Evsevii de Samara şi Sârzansk, în concluzie, îşi exprimă propria opinie despre cele întâmplate: „Martori la această minune sunt numeroşi oameni. Despre ea, personal am aflat în 1957, în timpul studiilor mele la seminar. Nu era nicio îndoială: ne aflam, într-adevăr, în faţa unei mari minuni! In acei ani grei, când biserica era prigonită şi batjocorită de autorităţile atee, acest caz, al arătării minunate a puterii dumnezeieşti, a făcut senzaţie. Şi nu doar printre locuitorii din Samara. Minunea cu Zoia a fost o lecţie pentru noi toţi. Căci faţă de obiectele sfinte trebuie să ne purtăm cu evlavie. A fost, totodată, o lecţie şi pentru necredincioşi: nu te obligă nimeni să crezi, dar nu batjocori obiectele sfinte, căci vei fi pedepsit! Dacă necredincioasa Zoia nu s-ar fi atins de icoana, nu s-ar fi întâmplat nimic. Asemenea minuni au fost multe de-a lungul timpului: necredincioşii care atingeau obiectele sfinte erau pedepsiţi. Afonie, de exemplu, în Ierusalim, în momentul înmormântării Maicii Domnului, a vrut să-i răstoarne sicriul. In văzul tuturor, îngerul Domnului i-a tăiat mâinile. Sunt cunoscute cazuri când cineva dădea jos clopotele bisericii şi, împreună cu ele, cădea şi el.
Da, în acele vremuri, oamenii aveau mare nevoie de minuni. Şi minunile apar atunci când este mare nevoie de ele, atunci când hotărăşte Dumnezeu[6].
După ce a luat icoana din mâinile Zoiei, părintele Dimitri (Tiapocikin) a fost denunţat şi i s-a intentat un nou dosar, iar Mitropolitul Ieronim a fost destituit din funcţie. Iată ce a povestit în 1989 egumenul Gherman, reorganizatorul schitului Optina (în anii ’50 el slujea în catedrala din Kuibâşev):
„Despre ceea ce nu am văzut, nu voi vorbi; voi împărtăşi doar ceea ce ştiu. Strada a fost încercuită de miliţieni şi s-au adunat semnături pentru a păstra tăcerea. Imputernicitul comitetului executiv l-a sunat pe parohul catedralei şi l-a rugat ca el să anunţe lumii că nu s-a întâmplat nici-o minune. Părintele i-a răspuns: «Permiteti-mi să merg să văd şi să le spun oamenilor ceea ce am văzut!» Imputernicitul a căzut pe gânduri şi a promis că va reveni. Telefonul a sunat peste o oră. I s-a spus părintelui că nu mai trebuia anunţat nimic. Deoarece printre oameni circulau multe zvonuri, chiar şi ziarele orăşeneşti nu au putut trece cu vederea evenimentul. Ele îl prezentau însă ca «o minciună a popilor». La puţină vreme de la acest eveniment, părintele Serafim a fost condamnat la trei ani de închisoare.”
I s-a interzis să vorbească despre aceasta, iar, după ce s-au scurs cei trei ani, a fost trimis să slujească într-un sătuc îndepărtat din regiunea Dnepropetrovsk. Mai târziu a fost transferat în satul Mihailovskoe.
Extras din cartea „Stareţul din Belgorod.
Arhimandritul Serafim (Tiapocikin)”,
(Lavra Troiţe- Serghiev,
[1] Conform unor mărturii, icoana a fost luată din mâinile Zoiei de către un alt preot.
[2] Ziua cea Mare (Velikii Deni, în Ib. ukraineană) – Pastele (nota trad.).
[3] Komsomolskaia Pravda, 2 septembrie, 1977.
[4] 14 Mitropolitul Nikolae Iaruşevici (1891-1961), doctor în teologie, propovăduitor renumit, în 1914 este tuns călugăr şi hirotonit ieromonah. Din 1919 – arhimandrit, stareţ al Lavrei Aleksandro-Nevsk. Din 1929 – episcop, din 1941 – mitropolit al Kievului, din 1942 – administrator al Patriarhiei Moscovei; în 1944 este numit la Catedrala din Krutiţk. A depus multe eforturi diplomatico-bisericeşti. Este înmormântat la Lavra Troiţe-Serghiev.
[5] Voljskii Komsomoleţ, 2 septembrie, 1990.
[6] Blagovest: Samarskaia Hristianskaia Gazeta, 1992, nr.l, p.7; nr.3, p.5.
Read Full Post | Make a Comment ( 3 so far )
Sf. Nicolae, Arhiepiscopul Mirei Lichiei 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.