palma Sf Nicolae

Lecţia

Posted on Martie 19, 2009. Filed under: minune, palma Sf Nicolae | Etichete:, |


Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Când în Kaliningrad s-a târnosit o nouă biserică în cinstea Mântuitorului Hristos, eu m-am dus la prima slujbă. La pangar atenţia mi-a fost atrasă de o icoană a Sfântului Nicolae. Tot drumul spre casă mă încălzea sentimentul de evlavie pentru noua icoană. Când însă am intrat cu ea în casă, fiica mea a luat icoana în mâini şi imediat a dat-o la o parte cu dispreţ, spunând: „De ce ai mai cumpărat-o? Şi aşa ai prea multe icoane şi mai spui că nu ai bani nici măcar de pâine!” Cu durere în suflet, i-am răspuns: „Eu nu-ţi impun să crezi. Dar despre Dumnezeu şi icoane te rog să nu vorbeşti niciodată urât. Nu judeca ceea ce nu ştii!” Câteva ore mai târziu, maşina în care se afla ea a avut un accident. Dintre pasagerii celor două maşini care s-au ciocnit, doar ea a suferit; ceilalţi s-au ales numai cu o sperietură, pe când fiica mea avea fractură de bazin, o puternică comoţie cerebrală, răni la cap, la faţă, la mâini şi la picioare. I-am spus că toate acestea i-au fost date ca o lecţie pentru atitudinea ei neserioasă faţă de icoane şi credinţă. M-am rugat Sfântului Nicolae pentru iertarea şi însănătoşirea ei. In prezent, fiica mea este sănătoasă. Din păcate, ea nu a ajuns încă la o credinţă fermă, deşi nu mai are nici-o îndoială.

Liubovi Nikitina,

Oraşul Kaliningrad

Anunțuri
Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

Pedepsirea hulitorului

Posted on Ianuarie 25, 2009. Filed under: palma Sf Nicolae | Etichete:, , |

„Noi minuni ale Sf. Nicolae”

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Un stareţ grec, Iacob de Eubei (+ 1990), povestea că în mănăstirea de călugări Sfântul Nicolae din Galata, un păstor păştea împreună cu oile sale şi oile mănăstirii, căreia îi dădea o parte din brânză şi din lână. Însă într-o zi răutatea l-a biruit, îndemnându-l să-şi însuşească pe nedrept oile mănăstirii. In ciuda rugăminţilor şi poveţelor fraţilor, el nu se pocăia, ci stăruia în fărădelegea sa.

Atunci, duminica, după Sfânta Liturghie, egumenul, în veşmintele cu care oficiase, a luat cădelniţa, icoana Sfântului Nicolae şi a urcat pe un munte, de unde se vedea bine satul păstorului. Era mijlocul verii, vremea treierişului. Fiecare om treiera pe câmpul său. Egumenul s-a rugat, a îndreptat icoana Ierarhului Nicolae spre sat şi a spus: „Sfinte Nicolae, întrucât tu eşti Făcător de minuni, pedepseşte-l pe omul care a nedreptăţit mănăstirea. Căci datorită acestor oi nădăjduiam să ne putem întreţine”.

Spunând acestea, cu toate că cerul era senin, fără niciun nor, s-a auzit un tunet şi câmpul păstorului a fost lovit de fulger. Păstorul, familia lui şi întreaga lor gospodărie au ars, fără însă ca fulgerul să facă vreo pagubă altuia dintre locuitorii satului care treierau prin apropiere. Intradevăr,

„Înfricoşător este lucrul de a cădea în mâinile Dumnezeului Celui Viu!” (Evr. 10; 31).

„Lumina Ortodoxiei”

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Duşmanii Bisericii

Posted on Ianuarie 18, 2009. Filed under: minune, palma Sf Nicolae | Etichete:, , |

„Noi minuni ale Sf. Nicolae”

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Până la sfârşitul anilor ’50 la noi se slujea în Biserica Sfântul Nicolae. Încă înainte de a fi dărâmată, un oarecare Iastrebov a tras cu arma în crucile bisericii. Peste câteva zile a nimerit sub roţile unei căruţe şi a rămas fără picioare. Striga de durere, dar mulţi din cei care erau de faţă în momentul accidentului nu s-au putut apropia de el. O putere nevăzută îi oprea. Nici soţia lui nu a putut face nimic ca să-l salveze. El a rămas acolo, sub roţi, mult timp. Intr-un târziu a fost totuşi scos, dar picioarele i-au rămas ţepene până la sfârşitul vieţii. A trăit puţin. Până azi mulţi săteni îşi amintesc despre aceasta întâmplare. Nu au murit de moarte bună nici cei care au participat la dărâmarea bisericii.

Viaceslav,

regiunea Ivanovo

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 1 so far )

Visul

Posted on Ianuarie 1, 2009. Filed under: minune, palma Sf Nicolae | Etichete:, , , |

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Pe când eram directorul unei case de cultură, am fost invitat într-un an să petrec Revelionul la restaurant. Deşi era în Postul Crăciunului [nota: calendarul vechi], m-au ispitit banii propuşi şi am căzut de acord. In ajunul petrecerii am avut un vis. In biserica noastră se află moaştele Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Toţi cei prezenţi în biserică se apropiau şi le sărutau. A venit şi rândul meu. Dar atunci când am vrut să sărut moaştele, Sfântul Nicolae s-a ridicat, m-a împins la o parte şi a început să mă certe în faţa tuturor.

De ruşine şi de frică, m-am trezit si mult timp nu am putut să adorm. Mă rugam şi plângeam, însă nu mi-am schimbat hotărârea. Nu voiam să ratez şansa de a câştiga jumătate din salariu într-o singură seară. Mult timp sentimentul de frică şi ruşine nu m-a părăsit. Din cauza lui am avut şi alte necazuri, căci nu poţi rămâne curat în timp ce te scalzi într-o băltoacă.

Toţi banii câştigaţi au mers pentru medicamentele fiicei mele, care s-a îmbolnăvit din senin. Eram disperat, fiind conştient de păcatul meu. Nişte oameni cu suflet bun mi-au dat o iconiţă şi viaţa sfântului. Pe icoană era exact chipul sfântului din visul meu. In fiecare zi îi cer iertare sfântului pentru că îi port cu nevrednicie numele, îi cer ajutorul şi ocrotirea. Şi ştiu ca, deşi sunt păcătos, plăcutul lui Dumnezeu nu mă va lăsa să pier.

Nicolae Ivanenko,

oraşul Velelka, regiunea Minsk

Belarus

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Incremenirea Zoiei (o minune ce a zguiduit lumea ortodoxa)

Posted on Noiembrie 20, 2008. Filed under: minune, palma Sf Nicolae | Etichete:, , , |


Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

sf-nicolae-18In anul 1956, când la putere era N. S. Hruşciov, a avut loc un eveniment care a zguduit întreaga lume ortodoxă – „încremenirea Zoiei”. Vom relata pe scurt această minune, care s-a întâmplat în Samara (pe atunci Kuibâşev).

O muncitoare a uzinei de ţevi, pe nume Zoia, a hotărât să întâmpine Revelionul împreună cu prietenii săi. Mama ei, o femeie credincioasă, s-a opus acestei petreceri, pentru că era postul Crăciunului. Zoia nu i-a dat ascultare. De Revelion s-au adunat toţi prietenii, cu excepţia logodnicului Zoiei, care fusese reţinut undeva. Cânta muzica şi toţi dansau, numai Zoia nu avea cu cine. Supărată, a luat de pe perete icoana Sfântului Nicolae, spunând: „Dacă nu este Nicolae al meu, voi dansa cu Sfântul Nicolae!” La  rugămintea prietenelor să nu facă aşa ceva, ea a răspuns cu obrăznicie:

„Dacă Dumnezeu există cu adevărat, atunci să mă pedepsească!” Cu aceste cuvinte, a început să danseze. La a treia rotire, camera s-a umplut de un zgomot puternic, s-a ridicat un vârtej şi a fulgerat. Toţi au fugit speriaţi din casă. Doar Zoia a rămas încremenită, cu icoana în braţe – era ca o stană de piatră şi rece ca marmura.

Nu au putut s-o mişte din loc, picioarele îi erau parcă înfipte în pământ. Cu toate că nu dădea niciun semn de viaţă, Zoia era vie: inima îi bătea. Din acel moment, ea nu a mai putut bea şi mânca. Medicii se străduiau din răsputeri s-o readucă în simţire.

Vestea despre minune s-a răspândit cu iuţeala fulgerului prin oraş. Mulţi veneau să vadă „încremenirea Zoiei”. Insă peste un timp, autorităţile au interzis aceste vizite şi au pus miliţieni să păzească locuinţa şi să le spună celor veniţi în oraş şi celor curioşi că nu s-a întâmplat nicio minune. Cei care erau la post, auzeau însă noaptea cum Zoia striga: „Mamă! Roagă-te! Pierim în păcate! Roagă-te!” Comisia medicală a confirmat că inima fetei continua să bată, cu toate că ţesutul era tare ca piatra (nu puteau să-i facă injecţii, acele se rupeau). Preoţii chemaţi, după citirea anumitor rugăciuni, nu puteau lua icoana din mâinile fetei. In ziua Crăciunului a venit şi părintele Serafim (Tiapocikin, pe atunci încă părintele Dimitri). El a săvârşit o slujbă cu sfinţirea apei şi a stropit cu aghiazmă camera în care se afla Zoia. După aceea s-a apropiat de ea şi a luat din braţele ei înţepenite icoana[1] şi a spus: „Nu ne-a rămas decât să aşteptăm un semn în Ziua cea Mare!”[2].

In ajunul Bunei-Vestiri, un bătrân venerabil s-a apropiat de miliţienii care stăteau de pază, cerându-le permisiunea să intre în casă. A fost refuzat. El a apărut însă şi a doua zi. De asemenea, a fost refuzat. A treia zi, chiar de Buna-Vestire, în sfârşit, i s-a permis sa intre. Cei care stăteau de pază auzeau cum bătrânul îi spunea Zoiei: „Ei, ai obosit să tot stai în picioare?”

A trecut timpul şi bătrânul nu mai ieşea. Când miliţienii au intrat în casă, el nu mai era acolo. Ei erau convinşi că acest bătrân a fost însuşi Sfântul Nicolae. Zoia a rămas încremenită patru luni (128 de zile), până la Paşti, care în acel an era pe data de 23 aprilie (6 mai pe stilul nou). In noaptea Sfintei Invieri, Zoia striga:„Rugaţi-vă! Cât este de înfricoşător, pământul arde! Lumea piere în păcate! Rugaţi-vă!” Din acel moment, ea a început să-şi revină. In mâini si în picioare i-a reapărut viaţa. A fost culcată în pat, dar continua să strige şi să-i îndemne pe cei din jur să se roage pentru pace, pentru cei în păcate, pentru pământul plin de fărădelegi.

– Cum ai trăit tot acest timp? o întrebau. Cine te hrănea?

– Turturelele, ele mă hrăneau, le răspundea Zoia.

Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Dumnezeu S-a milostivit de ea şi a iertat-o.

Toate cele întâmplate au zguduit atât de mult oraşul Kuibâşev şi localităţile din jur, încât mulţi au început să creadă în Dumnezeu. Toţi se grăbeau să ajungă la biserică, cei nebotezaţi se botezau, cei ce nu aveau cruciuliţe şi le cumpărau – cruciuliţele se cumpărau în cantităţi enorme, încât nici nu ajungeau la toţi.

După mulţi ani de la acest eveniment, Arhimandritul Serafim (Tiapocikin) a fost întrebat despre întâlnirea sa cu Zoia. El însă evita să răspundă, îşi aminteşte protoiereul Anatoli Litvinko, clericul eparhiei Samara:

„L-am întrebat pe părintele Serafim: «Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana din mâinile Zoiei?» El, smerit, a plecat capul şi după tăcerea lui am înţeles: Da!” Părintele ascundea aceasta din smerenie, dar şi pentru că autorităţile puteau să-l aresteze din nou din cauza mulţimii de oameni care venea la el, a doritorilor să se închine icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, care se afla în biserica unde slujea el. Cu timpul, autorităţile au cerut ca icoana să fie luată şi ascunsă de lume. Ea a fost dusă în altar.

Nu demult, presa a început din nou să se intereseze de acest caz.

Iată câteva extrase din ziarul „Komso-molskaia pravda”:

„Mulţi credincioşi din Samara o cunosc pe pensionara Anna Ivanovna Fedotova. «In acele zile am fost de două ori în casa Zoiei, îşi aminteşte Anna Ivanovna, veneam de departe. Casa era înconjurată de miliţieni. Am hotărât să întreb despre cele întâmplate pe unul din ei. Am zărit un miliţian tânăr, care tocmai ieşea pe poartă. L-am ajuns din urmă şi l-am întrebat: „Spuneţi-mi, este adevărat că Zoia a încremenit?” El a răspuns:

„Mă întrebi exact ca şi soţia mea, însă eu nu-ţi voi spune nimic, ci mai bine priveşte singură…” El şi-a scos de pe cap chipiul şi mi-a arătat părul albit: „Vezi? Este mai grăitor decât orice cuvânt. Noi am semnat şi ni s-a interzis să vorbim despre aceasta. Dar dacă ai şti cât de frică mi s-a făcut când o priveam pe această fată împietrită!»”

Recent, un om ne-a relatat ceva nou despre minunea din Samara. Este vorba de un om respectat de întregul oraş, parohul Bisericii Sfânta Sofia, preotul Vitali Kalaşnikov:

„Mătuşa mamei mele, Anna Pavlovna Kalaşnikova, în 1956 lucra în calitate de medic la Salvare, în Kuibâşev. In acea zi, dimineaţa, ea a venit la noi şi ne-a spus: «Voi dormiţi, dar oraşul e demult în picioare!» şi ne-a povestit despre tânăra încremenită. Ne-a mai spus că (deşi semnase să nu spună nimănui nimic) în acel moment ea venea de acolo. O văzuse pe Zoia, care era ca o stană de piatră. Văzuse şi icoana Sfântului Nicolae în braţele ei. Incercase să-i facă o injecţie, însă toate acele se rupseseră. Toţi am rămas zguduiţi de cele povestite. A. P. Kalaşnikova a lucrat la Salvare încă mulţi ani. S-a stins din viaţă în 1996. Eu m-am preoţit înainte de moartea ei. Mai sunt în viaţă şi azi cei cărora le-a povestit ea despre Zoia în acea dimineaţă.[3]

Valentina Nicolaevna M. (oraşul Belgorod) îşi aminteşte: „Venisem la părintele Serafim. Peste noapte am rămas în casa Mariei Romanovna, unde s-au adunat mai mulţi creştini. Din cauza căldurii, nu puteam să dorm. Doi tineri au ieşit afară să respire aer curat şi, în urma lor, am ieşit si eu. Am început să vorbim. Din discuţie am aflat că erau studenţi la seminar. I-am întrebat despre Zoia. Când se întâmplase minunea, ei erau copii. Această minune îi adusese la credinţă şi la Dumnezeu. Acum erau fiii duhovniceşti ai părintelui Serafim şi mărturiseau că părintele Serafim fusese cel care luase icoana din mâinile Zoiei.”

…După slujbă, starosta bisericii, preoteasa Ekaterina Lucina (în călugărie maica Serafima), m-a întrebat: «Te-ai închinat la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae?» «Da», am răspuns. «La care anume?» I-am arătat icoana mare a Sfântului Nicolae de lângă perete. Preoteasa a spus:

«Trebuie să te închini la cea de pe analog. Părintele nostru a luat-o din mâinile Zoiei. Dar despre aceasta să nu spui numănui; ni s-a interzis.

Părintele poate fi din nou arestat».

Copiii duhovniceşti ai părintelui mărturisesc că din Kuibâşev a venit o femeie credincioasă care, atunci când l-a văzut pe părintele Serafim, a recunoscut în el pe părintele care luase icoana din mâinile Zoiei. Se pare că nu întâmplător, cu binecuvântarea părintelui Serafim, în biserica din satul Rakitnoe, la icoana Sfântului Nicolae şi la Răstignirea Domnului, de 35 de ani, ard candele neadormite.

Elisaveta Konstantinovna Fofanova, fiica duhovnicească a părintelui, l-a întrebat odată: „Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana de la Zoia?” El ia răspuns: „La ce vă trebuie să ştiţi aceasta? Nu mă mai întrebaţi.”

O altă fiică duhovnicească, de asemenea, l-a întrebat: „Părinte dumneavoastră aţi fost în Kuibâşev şi aţi luat icoana din mâinile Zoiei, săvârşind astfel o minune?” Părintele a răspuns: „Copila mea, minunile le face doar Dumnezeu, iar noi, nevrednicii, le primim prin rugăciuni.” Din amintirile Alexandrei Ivanovna A.: „In a cincea săptămână din Postul Mare, în 1982, am sosit în Rakitnoe. Am îndrăznit să-l întreb pe părintele: «Părinte, unde este icoana Sfântului Nicolae, pe care aţi luat-o de la Zoia?» El m-a privit cu severitate. S-a aşternut o linişte adâncă. De ce mi-am amintit anume despre această icoană? In Kuibâşev, rudele mele locuiau pe aceeaşi stradă cu Zoia. Când s-au întâmplat toate acestea eu aveam 14 ani. Pentru ca lumea să nu se adune în jurul casei, seara se stingea lumina. Strigătele Zoiei îi îngrozeau însă pe toţi. Un tânăr miliţian, care era de pază, a încărunţit din această cauză. Rudele mele, ca martori oculari la tot ce se întâmpla, au devenit credincioşi şi au început să meargă la biserică. Minunea «încremenirii Zoiei» s-a întipărit adânc în     mintea mea.

In momentul când părintele mă privea, m-a fulgerat un gând: «Vai de mine!» Părintele a spus: «Icoana e în biserică, pe analog. Au fost şi timpuri când ni s-a poruncit s-o scoatem definitiv din biserică, şi a mai adăugat apoi: Sunteţi prima căreia i-am spus acestea». Peste două săptămâni, părintele s-a stins din viaţă”.

Iată ce a relatat Klavdia Ivanovna Petrunenko din Sankt-Petersburg, fiica duhovnicească a Mitropolitului Nicolae (Iaruşevici)[4]: „L-am întrebat pe Vlădica dacă a fost în Kuibâşev şi dacă a văzut-o pe Zoia. Vlădica a răspuns: «Am fost acolo, m-am rugat, însă icoana de la Zoia nu eu am luat-o – nu era încă momentul. Icoana a luat-o părintele Serafim (pe atunci încă preotul Dimitri).»

Cu puţin timp înainte de moartea părintelui Serafim, eu am fost la biserica din Rakitnoe. Acolo, în altar, în partea dreaptă de la pristol, am văzut icoana Sfântului Nicolae. In timpul discuţiei cu părintele Serafim în chilie, eu l-am întrebat: «Părinte, în altar am văzut o icoană a Sfântului Nicolae – este aceea care a fost la Zoia?» «Da», a răspuns el. Despre Zoia n-am mai vorbit.”

Despre evenimentele din Kuibâşev îşi aminteşte şi protoiereul Andrei Andreevici Savin, care în acea vreme era secretar al eparhiei Samara: „Pe atunci episcop era Prea Sfinţitul Ieronim. Dimineaţa, eu am observat câţiva oameni care se îmbulzeau lângă o casă. Spre seară numărul lor ajungea la o mie. Au fost puse patrule, dar la început nu se atingea nimeni de ei. Mai târziu patrulele au început să împrăştie mulţimea, sub pretextul «încălcării liniştii locuitorilor şi a circulaţiei», însă mulţimea continua să crească. Mulţi veneau din satele de prin apropiere.

Erau zile încordate. Bineînţeles că lumea aştepta de la noi explicaţii, însă niciun preot nu se apropia de casă. Se temea. Pe atunci, noi toţi eram urmăriţi. Toţi preoţii erau înregistraţi şi erau numiţi şi destituiţi din post de către un reprezentant din comitetul executiv. In orice moment, oricare dintre noi putea rămâne fără serviciu şi, respectiv, fără surse de trai. Iar evenimentul care se ivise le oferea o ocazie prielnică de a se răfui cu noi!

In curând, printre credincioşi a început să circule zvonul că Zoia a fost iertată şi că în ziua Sfintelor Paşti ea va învia. Prin oraş au început să se plimbe cete de comsomolişti, care «demascau» cu însufleţire şi susţineau sus şi tare că ei intraseră în acea casă şi nu văzuseră nimic. Aceasta a pus şi mai mult paie pe foc. Aşa că şi cei care într-adevăr nu crezuseră la început în minune sfârşiseră prin a se îndoi: «Se pare că lumea are dreptate, deşi nu în totalitate. Nu mă îndoiesc însă că în casa de pe strada Cikalov s-a întâmplat ceva!»[5]

Arhiepiscopul Evsevii de Samara şi Sârzansk, în concluzie, îşi exprimă propria opinie despre cele întâmplate: „Martori la această minune sunt numeroşi oameni. Despre ea, personal am aflat în 1957, în timpul studiilor mele la seminar. Nu era nicio îndoială: ne aflam, într-adevăr, în faţa unei mari minuni! In acei ani grei, când biserica era prigonită şi batjocorită de autorităţile atee, acest caz, al arătării minunate a puterii dumnezeieşti, a făcut senzaţie. Şi nu doar printre locuitorii din Samara. Minunea cu Zoia a fost o lecţie pentru noi toţi. Căci faţă de obiectele sfinte trebuie să ne purtăm cu evlavie. A fost, totodată, o lecţie şi pentru necredincioşi: nu te obligă nimeni să crezi, dar nu batjocori obiectele sfinte, căci vei fi pedepsit! Dacă necredincioasa Zoia nu s-ar fi atins de icoana, nu s-ar fi întâmplat nimic. Asemenea minuni au fost multe de-a lungul timpului: necredincioşii care atingeau obiectele sfinte erau pedepsiţi. Afonie, de exemplu, în Ierusalim, în momentul înmormântării Maicii Domnului, a vrut să-i răstoarne sicriul. In văzul tuturor, îngerul Domnului i-a tăiat mâinile. Sunt cunoscute cazuri când cineva dădea jos clopotele bisericii şi, împreună cu ele, cădea şi el.

Da, în acele vremuri, oamenii aveau mare nevoie de minuni. Şi minunile apar atunci când este mare nevoie de ele, atunci când hotărăşte Dumnezeu[6].

După ce a luat icoana din mâinile Zoiei, părintele Dimitri (Tiapocikin) a fost denunţat şi i s-a intentat un nou dosar, iar Mitropolitul Ieronim a fost destituit din funcţie. Iată ce a povestit în 1989 egumenul Gherman, reorganizatorul schitului Optina (în anii ’50 el slujea în catedrala din Kuibâşev):

„Despre ceea ce nu am văzut, nu voi vorbi; voi împărtăşi doar ceea ce ştiu. Strada a fost încercuită de miliţieni şi s-au adunat semnături pentru a păstra tăcerea. Imputernicitul comitetului executiv l-a sunat pe parohul catedralei şi l-a rugat ca el să anunţe lumii că nu s-a întâmplat nici-o minune. Părintele i-a răspuns: «Permiteti-mi să merg să văd şi să le spun oamenilor ceea ce am văzut!» Imputernicitul a căzut pe gânduri şi a promis că va reveni. Telefonul a sunat peste o oră. I s-a spus părintelui că nu mai trebuia anunţat nimic. Deoarece printre oameni circulau multe zvonuri, chiar şi ziarele orăşeneşti nu au putut trece cu vederea evenimentul. Ele îl prezentau însă ca «o minciună a popilor». La puţină vreme de la acest eveniment, părintele Serafim a fost condamnat la trei ani de închisoare.”

I s-a interzis să vorbească despre aceasta, iar, după ce s-au scurs cei trei ani, a fost trimis să slujească într-un sătuc îndepărtat din regiunea Dnepropetrovsk. Mai târziu a fost transferat în satul Mihailovskoe.

Extras din cartea „Stareţul din Belgorod.

Arhimandritul Serafim (Tiapocikin)”,

(Lavra Troiţe- Serghiev,


[1] Conform unor mărturii, icoana a fost luată din mâinile Zoiei de către un alt preot.

[2] Ziua cea Mare (Velikii Deni, în Ib. ukraineană) – Pastele (nota trad.).

[3] Komsomolskaia Pravda, 2 septembrie, 1977.

[4] 14 Mitropolitul Nikolae Iaruşevici (1891-1961), doctor în teologie, propovăduitor renumit, în 1914 este tuns călugăr şi hirotonit ieromonah. Din 1919 – arhimandrit, stareţ al Lavrei Aleksandro-Nevsk. Din 1929 – episcop, din 1941 – mitropolit al Kievului, din 1942 – administrator al Patriarhiei Moscovei; în 1944 este numit la Catedrala din Krutiţk. A depus multe eforturi diplomatico-bisericeşti. Este înmormântat la Lavra Troiţe-Serghiev.

[5] Voljskii Komsomoleţ, 2 septembrie, 1990.

[6] Blagovest: Samarskaia Hristianskaia Gazeta, 1992, nr.l, p.7; nr.3, p.5.

Citește articolul întreg | Make a Comment ( 3 so far )

Pedeapsa

Posted on Noiembrie 9, 2008. Filed under: palma Sf Nicolae | Etichete:, , |

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Vreau să povestesc despre Biserica Sfântul Nicolae din satul Pelgora, raionul Tosnensk, în preajma căruia mi-am petrecut copilăria. La începutul războiului, în ea încă se mai slujea, însă din 1942, când s-a hotărât evacuarea populaţiei, a fost închisă. După război, când m-am întors în sat, am găsit biserica întreagă şi neatinsă: din depărtare i se vedeau crucile, care străluceau în soare. Erau foarte frumoase, din cristal înrămat în metal, reflectând razele soarelui. In biserică toate se păstraseră neatinse: icoanele, podoabele, obiectele de cult, pictura. Doar slujbe nu se mai ţinuseră.

In anii ’50, în sat şi-au făcut apariţia nişte necunoscuţi, care au început să scoată tot din biserică şi să încarce în maşini, plecând într-o direcţie numai de ei ştiută. Noi, copiii, urmăream toate acestea de la geamurile şcolii, care se afla vizavi de biserică. După lecţii, alergam să strângem de pe jos iconiţele şi cruciuliţele căzute din maşini. Bunicul meu, fost staroste, plângea. Nu a mai putut afla nimic despre soarta obiectelor de cult. Biserica a fost transformată în depozit şi apoi în sală de dans. Mai târziu a fost lăsată în paragină şi în batjocura oamenilor necredincioşi.

In altar, pe perete, rămăsese însă fresca având chipul Sfântului Nicolae, de mărime naturală. Credincioşii se rugau şi se închinau în faţa ei.

Primarul satului, împreună cu fostul preşedinte de colhoz, un necredincios, la rugămintea unei învăţătoare cărea îi era frică să treacă pe lângă biserică, au acoperit însă cu vopsea fresca. Peste un timp, fiul necredinciosului a murit într-un accident, chiar în faţa bisericii. Familia i s-a destrămat, iar el a plecat din sat. După o congestie cerebrală, primarul a orbit. Restul vieţii şi l-a petrecut neajutorat, îngrijit de soţia sa. Toţi credincioşii afirmau: „Aceasta este pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că a pângărit lucrurile sfinte!”

Imi este greu să privesc biserica. Părintele din Liubani a fost la noi. Ne-a spus că este greu de reconstruit biserica, pentru că nu sunt resurse.

Lidia Erohina,

oraşul Sankt-Petersburg

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

De o sută de ori

Posted on Octombrie 9, 2008. Filed under: minune, ocrotire, palma Sf Nicolae | Etichete:, |


Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Impreună cu soţul meu am cumpărat o maşină veche, dar destul de bună. Pe părintele meu duhovnic, Igor Filin, l-am rugat să ne-o sfinţească. După sfinţire am primit de la o soră de-a mea duhovnicească, Elena, o iconiţă cu Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. De atunci nu ne-am mai despărţit de ea.

S-a întâmplat ca într-o zi să parchez lângă piaţă. După ce am cumpărat cele necesare, de cele zece ruble rămase mi-am luat un ziar. Vânzătorul mi-a dat restul – nouăzeci de ruble şi câteva copeici, ca şi cum aş fi dat o sută. La început nu mi-am dat seama, însă, pe măsură ce mă apropiam de maşină, am realizat că vânzătorul greşise: când am intrat în piaţă aveam doar o bancnotă de zece ruble.

Tot gândindu-mă dacă să înapoiez banii sau nu, am hotărât să-i păstrez: doar nu-i furasem, ci îi primisem, chiar dacă din greşeală. Dar maşina nu pornea, cu toate că încercam în fel şi chip. Sfântul Nikoluşka încerca să mă înţelepţească şi să nu mă lase să greşesc, însă eu am ieşit din maşină şi am cerut ajutorul altui şofer. Când a urcat el, maşina a şi pornit, de se mira cum de eu nu am reuşit. Am plecat fără să înapoiez banii. La scurt timp au urmat câteva accidente, unul după altul, care ne-au golit însutit buzunarele. De abia atunci am alergat la spovedanie şi la icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, din biserică.

Tatiana Smirnova,

oraşul Sankt- Petersburg

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Camera Sfântului Nicolae

Posted on Septembrie 2, 2008. Filed under: minune, ocrotire, palma Sf Nicolae | Etichete:, , |

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Un fost lucrător NKVD, Dimitri Efimov, a relatat următoarea întâmplare:

In vara anului 1938 a fost repartizat în raionul Novoderevensk. Trebuia să-şi caute o locuinţă, însă acest lucru s-a dovedit a fi greu, întrucât cei care veniseră înaintea lui ocupaseră cele mai bune case. Lucrătorii administraţiei locale au hotărât să-i închirieze o cameră la o femeie văduvă. Ea le-a spus că nu se poate acest lucru, deoarece camera aparţine Sfântului Nicolae.

Cerându-i să descuie camera, au intrat şi au văzut o icoană mare, de la podea până în tavan, a Sfântului Nicolae. Cu toate lacrimile sărmanei văduve, icoana a fost urcată în podul casei. In cele din urmă femeia s-a dat bătută. Oricum, sfântul nu va lăsa pe nimeni să-i ocupe camera. Cei de faţă au râs. Dimitri şi-a adus bagajele în cameră, a încuiat-o cu cheia şi a plecat la serviciu.

Era o zi frumoasă de iunie, când din senin a început să tune şi să fulgere. Prin geam, Dimitri a observat un incendiu chiar în acea parte a satului unde închiriase camera. A alergat într-un suflet: ardea casa sărmanei văduve. Vecinii şi chiar gazda povesteau cum a apărut pe cer un nouraş „ca un pumn”, a tunat şi fulgerul a lovit exact în acea cameră închiriată de lucrătorul de la NKVD.

Casa a ars complet. Astfel Sfântul Nicolae nu a permis nimănui să ocupe camera unde se afla icoana cu chipul său, care de altfel a rămas neatinsă. Stăpâna casei a primit o asigurare din care şi-a ridicat o casă nouă, mulţumindu-i Sfântului Nicolae pentru ajutorul şi mila sa.

„Blagovest”, Riazan

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Bătrânul din gară

Posted on August 19, 2008. Filed under: ajutor, Aratari ale Sf. Nicolae, icoane, minune, ocrotire, ocrotitorul calatorilor, palma Sf Nicolae | Etichete:, , |

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Cine nu-l cunoaşte pe Sfântul Nicolae cel Milostiv? Numele lui este rostit nu numai de creştini, ci şi de oameni de alte confesiuni. Icoane cu chipul lui pot fi întâlnite atât în biserici şi în casele oamenilor, cât şi în îndepărtata tundră, în taiga, în iurtele nomazilor, precum şi în cabanele vânătorilor.

Multe s-au scris despre ajutorul lui, dar se pare că multe au rămas şi nescrise. Cine a trăit în China cunoaşte că mulţi chinezi şi buriaţi îl cinstesc pe sfântul lui Dumnezeu. Nu o dată Sfântul Nicolae i-a salvat pe cei care lau chemat în rugăciune. Despre o astfel de întâmplare vrem să povestim şi noi.

Intr-o gară din oraşul Hrabrin se găsea icoana Sfântului Nicolae, ocrotitorul călătorilor. Ea a fost împrejmuită cu un gărduţ, iar alături se afla un mic sfeşnic. Lângă sfeşnic, într-o cutie, erau lumânări. Rusul este obişnuit ca la orice lucrare a sa să ceară binecuvântarea Domnului. Inainte de călătorie, oamenii se apropiau de icoană, aprindeau lumânări, puneau banii alături, în cutie (niciodată nu s-a întâmplat ca ei să dispară) şi se rugau sfântului. Deseori, în faţa icoanei puteau fi văzuţi şi chinezi care se rugau în genunchi. La ieşirea din gară ajungeai în cealaltă parte a oraşului, numită Pristani, care ducea la râul Sungari – un râu mare şi lat. Locuitorii îl numeau „vicleanul”, pentru că se întâmpla ca liniştitul Sungari să se acopere brusc cu valuri mari, ameninţând astfel să scufunde bărcile.

Barcagiilor, care în acel moment se aflau pe râu, le venea foarte greu să le menţină la suprafaţă. Au fost şi cazuri când valurile le-au răsturnat.

Odată, într-o astfel de furtună a nimerit şi un chinez. Cu toate că era marinar cu experienţă, el nu reuşea să învingă valurile, care îl ameninţau din toate părţile. Deodată şi-a amintit de icoana din gară şi a început să strige: „Bătrânul din gară, ajută!”

Mai târziu el povestea că dintr-o dată, în chip minunat, s-a trezit pe mal. După ce şi-a venit în fire, a alergat la gară, a căzut în genunchi în faţa
icoanei şi printre lacrimi a povestit cum a fost salvat de acest „bătrân din gară” (aşa era numit sfântul de către chinezi, într-o rusă stâlcită).

Uneori sfântul se înfăţişa şi ca acuzator înfricoşător. Odată în gară era multă lume. In faţa icoanei stăteau credincioşi, ardeau lumânări. S-au apropiat şi câţiva soldaţi din armata roşie. Unul dintre ei se lăuda: „Uite acum îmi aprind o ţigară de la candelă!” Ceilalţi încercau să-l oprească: „Să nu faci asta! La ce-ţi trebuie?” El însă o ţinea morţiş: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!” Cu aceste cuvinte, s-a aplecat deasupra icoanei, a aprins ţigara de la candelă şi, zâmbind, s-a întors la tovarăşii săi.

Soldatul avea atârnate la brâu câteva grenade. Dintr-o dată, inexplicabil, ele au explodat, rupându-l în bucăţi. Cu toate că explozia a fost puternică, nimeni din cei aflaţi în gară nu a suferit.

A. Kuzminskaia, „Sobornaia vesti

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

Mâna pe icoană

Posted on August 15, 2008. Filed under: icoana facatoare de minuni a Sf. Nicolae, icoane, palma Sf Nicolae, Sfant ocrotitor al casei | Etichete:, , |

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Bunica mea s-a născut în anul 1861 şi s-a stins din viaţă în 1943, în timpul războiului. Toată viaţa a locuit în satul Sajino, regiunea Smolensk. Ea avea o prietenă, la care mergea deseori să facă baie. Prietena locuia în satul vecin. Intr-o zi, după baie, cele două bătrâne stăteau la masă şi îşi beau ceaiul. Deodată bunica a văzut cum din icoana Sfântului Nicolae a ieşit o mână. S-a speriat şi a început să strige: „O mână, o mână!” In aceeaşi clipă, din podul casei a sărit un bărbat, care a tras zăvorul de la uşă şi a fugit. Femeile au înţeles că era un tâlhar, care intrase în casă şi aştepta să adoarmă stăpâna. Auzind strigătul bunicii, el a crezut că ele iau văzut mâna pe care o întinsese şi a fugit. Aceasta a fost o minune! Două femei au fost salvate.

Nu departe de aceste locuri se află satul Miliukovo. In biserica satului se găseşte icoana Sfântului Nicolae. In zilele prăznuirii sfântului vine aici multă lume. In fiecare an, femeile aduceau în biserică papuci. Se spune că Sfântul Nicolae pleacă din biserică, încălţat în ei, la oamenii aflaţi în necazuri.

Ekaterina Sokolova,

oraşul Sâcevka,

regiunea Smolensk

Citește articolul întreg | Make a Comment ( None so far )

« Intrări anterioare

Liked it here?
Why not try sites on the blogroll...