10. Sinodul Ecumenic de la Niceea (325)

Din cartea „Sfântul Ierarh Nicolae – mirul iubirii lui Hristos”

Ed. Pars Pro Toto

Iaşi, 2007

Diac. Dr. Ioan Valentin Istrati

Răspunde adevărului istoric apărarea curajoasă a credinţei ortodoxe de către sfânt în ambientul ostil şi păgân al vremii. Episodul apărării credinţei ortodoxe de către Nicolae în faţa tuturor ierarhilor adunaţi la Sinodul I Ecumenic este bine cunoscut. Mărturia lui Eustratie de Constantinopol în favoarea acestei afirmaţii este importantă. Criticul german Gustav Anrich acceptă aceste informaţii, găsind-o în Vita per Michelem. O informaţie interesantă aflăm la istoricul bizantin Teodor Lectorul, care a citat lista celor 318 părinţi participanţi la Sinodul I ecumenic de la Niceea pe Nicolae de Mira. Cu toate că unii cercetători cred că oraşul Mira era în secolul al IV-lea prea mic pentru a fi sediu episcopal, totuşi această mărturie este de o importanţă deosebită.

Cea mai mare erezie a vremii era arianismul, dezvoltat de Arius (Arie), un preot din Alexandria, care cu argumente raţionaliste, nega dumnezeirea Fiului şi deci mântuirea omului prin Hristos. El apela la firea credulă a oamenilor simpli, întrebând femeile gravide: „Fiul vostru exista înainte de a fi zămislit?” ca presupusă dovadă a naturii create, şi deci nemântuitoare a Fiului, care era văzut ca o Creatură de prim rang a Tatălui.

Sf. Metodiu, Patriarhul Constantinopolului (+847) afirmă că „graţie învăţăturii neobosite a Sfântului Nicolae, singură Mitropolia de Mira a rămas neatinsă de mirosul greu al ereziei ariene, pe care sfântul a respins-o ca pe o otravă (venin) aducătoare de moarte”.

Părinţii Bisericii, văzând că erezia ariană nu se stinge, ba mai mult se împrăştie în toată lumea creştină, contaminând întreaga comunitate şi despărţind pe credincioşi, au hotărât convocarea unui Sinod ecumenic (universal) în care să se tranşeze disputa doctrinară dintre adepţii lui Arius şi cei ai Sfântului Alexandru al Alexandriei împreună cu diaconul Atanasie. Nu putem afirma că exista o legătura de prietenie între Nicolae şi Atanasie, atâta timp cât în scrisorile pe care Atanasie le-a trimis prefectului imperial Avlavius nu se pomeneşte nimic despre aceasta . Dimpotrivă aflăm de la istoricii păgâni Zosimos şi Eunapius despre părerea rea pe care Nicolae o avea faţă de acest prefect, vestit prin imoralitatea sa.

Neconfundând părerea personală cu susţinerea adevăratei credinţe, Sfântul Nicolae a apărat doctrina ortodoxă care susţine dumnezeirea Fiului, consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl („de o fiinţă cu Tatăl”[1]) şi naşterea Fiului din Tatăl „mai înainte de veci”.

Sfântul Împărat Constantin a convocat Sinodul ecumenic de la Niceea, în 325. Sfântul Ierarh Nicolae a participat şi el, ca arhipăstor al cetăţii Mira. Văzând că Arius nu încetează de a susţine aberaţiile sale raţionaliste, deşi era convins din toate părţile de episcopii ortodocşi, Nicolae – după unii aghiografi – s-a mâniat şi ridicându-se asupra lui Arius, i-a dat acestuia o palmă. Acest gest de mânie în prezenţa Împăratului nu putea rămâne fără rezultat. Constantin cel Mare a poruncit imediat ca Nicolae să fie aruncat în temniţă, după ce l-a dezbrăcat de însemnele episcopale. Însă, noaptea, Mântuitorul Iisus Hristos şi Maica Sau au apărut în vedenie şi i-au dat înapoi episcopului întemniţat Evanghelia şi omoforul episcopal.

Caracterul incandescent şi râvnitor al Sfântului Nicolae s-a vădit în disputa sa cu Arie. Impulsivitatea sa era răspunsul sfinţeniei sale şi al iubirii sale infinite faţă de cei săraci şi îndureraţi, al revoltei faţă de răutatea şi indiferenţa autorităţilor politice, dar şi apărarea până la martiriu a credinţei în Hristos.

Ierarhul era aprig cu cei păcătoşi, iar incandescenţa iubirii sale pentru toţi oamenii se manifesta prin lipsa lui compromis faţă de nedreptăţile vremii. Sfântul ura păcatul şi iubea pe păcătos, aşa încât nimic nu i se părea prea mult sau prea puţin pentru îndreptarea unui suflet pierdut. Şi aceasta pentru că ştia prin harul lui Dumnezeu despre valoare infinită a persoanei umane unice, pe care nimic în cer şi pe pământ nu o mai poate repeta.

Mânia sfântă a ierarhului Nicolae nu era decât expresia iubirii sale mistuitoare pentru Hristos, sădit în inima sa prin milostenie şi rugăciune: „Râvna casei Tale mă mistuie” (Psalmul 68,11; Ioan 2,17). Sf. Andrei Criteanul insistă asupra naturii sale de făcător de pace, de iertător şi povăţuitor al tuturor creştinilor, fără deosebire de rangul social, cărora cu sinceritate le spunea adevărul despre ei înşişi şi mai ales despre ceea ce ei ar trebui să fie. Pe Teognide, căzut în erezia marcionită, l-a sfătuit faţă către faţă şi prin multe scrisori care nu ni s-au păstrat, până ce acesta a revenit la albia mântuitoare a ortodoxiei.

Absenţa numelui Sf. Nicolae din listele Sinodului nu trebuie să ne mire, de vreme ce chiar Sfântul Pafnutie, unul dintre protagoniştii dezbaterilor despre posibilul celibat al preoţilor (despre care vorbeşte Socrates în Istoria Bisericească 1,11) nu este nici el menţionat în ele. Prezenţa lui Nicolae la Sinod este însă afirmată de Teodor Lectorul, un scriitor bizantin care a compus o Istorie tripartită (515, AD), bazată pe documentele istorice ale lui Socrates, Sozomen şi Teodoret, dar şi pe arhivele din Constantinopol. În această listă, Sfântul Nicolae Arhiepiscopul de Mira, apare la numărul 151.

---

[1] Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan