icoana facatoare de minuni a Sf. Nicolae

Bitina, biserica de la capatul lumii

Posted on ianuarie 15, 2009. Filed under: Biserica Sf. Nicolae din Bitina, icoana facatoare de minuni a Sf. Nicolae, icoana Sf. Nicolae, icoane facatoare de minuni, minune | Etichete:Biserica Sf. Nicolae din Bitina, icoana facatoare de minuni a Sf. Nicolae, icoane facatoare de minuni, Sf. Nicolae |

Sorin Preda
Sursa: Ziarul Lumina

La Bitina, nu departe de Urziceni, e seceta mare. Batrana si slaba ca o umbra, mama Zamfira se opreste in dreptul bisericii cu acoperisul carpit si peretii decojiti pana la caramida. Nu trece de gardul potopit de buruieni si tufisuri uscate. Sta nemiscata si se roaga din colbul drumului. Apoi ofteaza, isi face cruce mare pana in pamant si rosteste soptit, cu mare tremur: „Doamne, cum curg lacrimile mele pe obraz, asa fa sa curga si ploaia pe ogoarele noastre”.

Pentru batranii din Bitina, biserica e un fel de zid al plangerii. De 20 de ani (cam de cand Ceausescu a hotarat stramutarea satului si construirea unui baraj pe raul Colceag), oamenii au continuat sa se adune in fata bisericii inchise cu lacate si drugi de fier, spunandu-si unii altora pasurile si vorbind in gand cu Dumnezeu. Amenintati in fel si chip, fara preot si chiar fara cimitir (deja excavat de buldozerele santierului), unii nu au rezistat, mutandu-se – care la Movilita, care la Bucuresti. Mama Zamfira, dimpreuna cu alte cateva familii, a ramas in Bitina. Tot ea a pastrat cheile bisericii pe care o deschidea cand si cand, aprinzand o lumanare la altar si rostind rugaciunile invatate pe de rost: Doxologia Mare, parti din Sfanta Liturghie si ceva Psalmi.

Vreme de 20 de ani, batranii din Bitina nu au avut nici duminici, nici sarbatori. Pentru slujba de inmormantare mergeau in satul vecin, iar spovedania o faceau ca mama Zamfira: la copacul din fata casei sau noaptea, sub cerul spuzit cu stele. Gradinari indaratnici n-au vrut sa-si paraseasca batatura si mai ales mortii ingropati sub niste cruci ciudate, de felurite marimi, chiar in curtea bisericii. Cand in sat au aparut militienii si masinile santierului, nea Iancu Jilaveanu si-a daramat singur casa. A petrecut o sufa de-a latul peretelui si, scotand-o pe fereastra, a tras-o cu doi cai zdraveni. Dupa ce casa lui cea mandra s-a pravalit, nea Iancu a ramas in curte, dormind intr-o magazie. Era ca o sfidare suprema. Chiar daca voiau, comunistii nu mai aveau ce darama. El oricum nu pleca de acolo. La bloc n-ar fi stat nici mort. I se parea aiurea sa traiasca nas in nas cu altii si „sa suie vaca cu liftul”. Acum, ii pare rau. La 80 de ani, nu mai e in putere. Nu are nici bani si nici forta sa mai ridice o casa din temelii. Cu o pensie C.A.P. de 300.000 lei, continua sa traiasca in chichineata lui, bucuros totusi ca satul nu s-a pustiit cu totul si ca razvratirea lui tacuta a dat si altora curaj si exemplu. Daca il intrebi de ce nu se muta la oras, la fiii sai, te priveste nedumerit si-ti raspunde ca la Bitina e locul si biserica lui, ca nicaieri nu e mai bine ca acasa, langa amintirile si mortii tai, adaugand apoi cu intelepciunea varstei pe care o are: „Cine isi uita mortii inseamna ca nu a meritat sa traiasca”.

Dupa 20 de ani, in biserica din Bitina s-au reaprins candelele de la icoane. Fara alte vorbe in plus, parintele Nicolae Iovan vede in asta o minune. Nu-si poate explica nici de ce a venit in sat si nici de ce a ramas in acest loc vitregit si extrem de sarac. Stie doar ca, vazand biserica ruinata si cimitirul ravasit de lama buldozerului, a vrut sa plece. A fost suficient sa o cunoasca pe mama Zamfira si pe batranii care il asteptau tacuti in ulita, pentru a se razgandi. Oamenii aceia aveau nevoie de el. Aveau nevoie de sfatul si de slujbele lui. Apoi, s-a intamplat ceva cu icoana Sfantului Nicolae din Biserica, care nu numai ca i-a citit gandul, poruncindu-i in duh „Aici sa ramai”, dar a inceput sa savarseasca pe data cateva minuni: l-a vadit pe cel care furase cristelnita de botez si, nu in ultimul rand, a salvat satul de la o seceta cumplita. Cu icoana Sfantului in fruntea procesiunii, parintele a iesit pe ogoarele oamenilor. Seara, cerul s-a acoperit de nori. Sapte zile a plouat si s-a facut in acel an roada bogata, cum rar s-a intamplat la Bitina. „Semnele si forta ce iradia in jurul icoanei m-au facut sa cercetez mai atent istoria bisericii si a satului”, povesteste parintele Iovan. „Cu uimire, am descoperit ca, inca din vechime, icoana era socotita facatoare de minuni, fiind singurul chivot gasit intreg in ruinele bisericii la anul 1802. Am mai descoperit, de asemenea, povestea stolnicului Nicolae Creteanu, care, tanar si neastamparat, toca banii familiei de-a lungul si de-a latul Europei, in cazinouri si aventuri galante. Ar fi luat cu totul drumul pierzaniei, daca in conacul de la Bitina nu ar fi visat trei nopti la rand icoana Sfantului Nicolae, poruncindu-i fara incetare: .” Nestiind de nici o biserica pe mosia sa, stolnicul va cauta si tot prin semn dumnezeiesc va gasi, acoperita de iarba si buruieni, fundatia vechii biserici, iar in adanc, la cativa metri: icoana Sfantului neatinsa de umezeala sau de vreme. De acord cu satenii, stolnicul s-a apucat sa ridice sfantul lacas din caramida turceasca si acoperis alamit, cu braie de piatra si alte ornamente brancovenesti, dar biserica nu a mai putut fi sfintita pentru ca, in trufia lui, boierul s-a certat cu satenii, pretinzand ca in pisanie sa fie trecut doar numele sau. Asa se face ca pisania a ramas incompleta pana in zilele noastre, cum lesne se poate citi pe zidul bisericii: „In anul 1859, mai 18, s-a ridicat din temelie acest sfant lacas, cu hramul Sf. Nicolae si Adormirea Maicii Domnului prin zelul si cheltuiala…”. Suparat si cu inima invartosata, stolnicul s-a razbunat pe sateni, transformand biserica in magazie de grane si, cine stie cat timp ar fi stat asa, daca afacerile boierului nu ar fi mers din rau in mai rau si Sfantul Nicolae nu l-ar fi cautat din nou in vis, spunandu-i: „Savarseste biserica si iti va fi bine”.

Multe ar putea povesti parintele Iovan: despre cum Sfantul Nicolae l-a salvat dintr-un cumplit accident de masina, cum i-a adus la poarta bisericii doua camioane cu balast si var, cum o credincioasa de la biserica Baleanu din Bucuresti l-a oprit pe strada si i-a oferit, fara sa-l cunoasca, olanele necesare acoperisului. Din toate, cea mai mare minune ramane insa faptul ca satul Bitina a ramas neatins. In noiembrie 1989, in pragul iernii, sosise deja la Primarie ultimul ordin de evacuare. Ca sa arate ca nu glumesc, activistii de partid au deconectat satul de la reteaua de electricitate si un buldozer se pregatea sa demoleze biserica. Doar voia lui Dumnezeu si oamenii care au inconjurat zidurile cu lumanari in mana aveau sa opreasca nenorocirea. Pana la urma, activistii au plecat, zambind de naivitatea taranilor. Primavara, buldozerele trebuia sa rada intregul sat. Pana la ultima casa. Dar in decembrie, istoria s-a schimbat.

Din 98, de cand e paroh in sat, parintele Iovan nu are decat un singur gand: sa refaca biserica. E ca o obsesie, ca o porunca venita de sus. E de datoria lui sa le ofere satenilor singura alinare pe care poate sa le-o dea: un loc curat de rugaciune. Om cu doua facultati (Academia Militara si Teologia), parintele ar putea oricand sa se mute, sa-si gaseasca o parohie mai avuta si fara probleme. Sincer si fara umbra de ascunzis, se mira si el. Nu intelege de ce s-a atasat sufleteste atat de mult de Bitina. E un sentiment care il depaseste. E o forta spirituala teribila a acestui loc, care vine probabil din strafundurile istoriei, din vecinatatea unui triunghi mistic ce deseneaza nevazut o vatra de straveche credinta ortodoxa, cu sihastriile din Gruiu-Dridu si, spre rasarit, cu Manastirile Balaciu si Piscu Crasani, si toate legendele barbatilor calugari daci, ucenici monoteisti ai lui Zamolxe, rugatori si taumaturgi vestiti in toata lumea, vindecatori ai trupului bolnav prin vindecarea sufletului si a mintii de pornirile cele rele si gandurile necurate. Desi campurile Bitinei sunt aride si parjolite de vipia nemiloasa a Baraganului, pentru parintele totul (dealurile, salba de lacuri, liziera de salcami, chiar curtile pravalite ale oamenilor) e frumos, incantator, incarcat de mister si volatile parfumuri. „La Bitina, traiesc ca intr-un clopot magic si protector. Nici nu ma gandesc sa plec de aici”, repeta parintele de mai multe ori, dupa care intra in casele oamenilor, la nea Iancu Jilaveanu, la Gheorghe Giuvala, la Codin sau Ristea, la Manole si Bicu lui Cioaca si, abia la sfarsit, o striga pe mama Zamfira (febletea lui) si femeia apare din gradina cu parul despletit si mainile negre de glod, aproape ca plange, e peste poate de emotionata. „Doamne, ce bucurie”, zice ea. „Parca mi-a batut Hristos la poarta.” Mama Zamfira abia mai merge. Isi cere iertare ca a lipsit de la Sfanta Liturghie si parintele zambeste – stie ca batrana cunoaste pe de rost tipicul slujbei si isi savarseste singura, asa cum a facut vreme de 20 de ani, Liturghia sufletului, cu lumanarile aprinse si un bob de tamaie arzand la icoana.

La Bitina, ziua e pe sfarsite si „soarele sfinteste”, cum spun taranii pe aici. Cateva ore, inainte de culcare, nu ies ca altii la poarta, ci se aduna in fata bisericii. Aici discuta, afla noutati sau comenteaza noile afaceri ale privatizatului care a pus mana pe lac si pe o parte din terenul parohial. In tot acest timp, biserica pare sa-i vegheze usor, pravalita pe o parte, coscovita, cu varul jupuit pana la caramida si o clopotnita inestetica, acoperita provizoriu cu tabla. E batrana si uitata de lume, ca si cele 48 de familii care au mai ramas in Bitina.