Archive for noiembrie 2008
Pr. Arsenie Boca – Apologia Sfantului Nicolae
„O sinteză a gândirii Pr. Arsenie Boca în 800 de capete”
Ed. Teognost
Cluj Napoca, 2002
Pr. Teofil Pârâian
Suferinţa pe care o aduna de la toţi îi făcea iubirea mai strălucitoare – şi acestea laolaltă – ard ca o făclie în viaţa sfântului, care apoi, mai multă strălucire atrage, sporind focul iubirii sale de oameni.
Suferinţa şi iubirea se cresc în progresie una pe alta. Aşa se face că inima lui era mare în care se revărsau toate lacrimile şi durerile pământului îşi găseau alinare.
Cred că aceasta este taina „luminătorilor lumii”. De fapt, toate minunile pe care le-a făcut Dumnezeu oamenilor, după mutarea Sfântului nu au altă explicaţie, decât că sunt un răspuns pe care l-a dat Dumnezeu pentru iubirea lor de marele ierarh. Căci Dumnezeu este făcătorul de minuni în Sfinţii Săi, indiferent dacă sunt în lumea aceasta sau nu.
Dar, marea minune şi din ce în ce mai rară printre oameni este tocmai această lumină a inimii, căreia Dumnezeu nu-i poate pune hotar mormântul. De aceea, Dumnezeu o laudă cu fapte mai presus de fire, cinstind cu ele pomenirea iubiţilor Săi, iubitori de oameni sfinţi. Dumnezeu o laudă cu fapte mai presus de fire. Să o lăudăm şi noi măcar cu vorba.
Read Full Post | Make a Comment ( 1 so far )Pr. Teofil Paraian – Predica la Praznicul Sf. Nicolae
Cei mai mulți sfinți sunt ai „oamenilor mari”, care le înțeleg mǎreţiile. Sfântul Nicolae este si al „oamenilor mici” si, prin aceasta, al tuturor. La el se gândesc toți cei care-l așteaptă ca aducător de daruri. Îndreptător credinței si chip blândeţilor, de când a propovăduit in Mira Lichiei – unde a fost episcop – s-a impus in conștiința credincioșilor contemporani cu el si a rămas contemporan cu toate generațiile de credincioși. A câştigat cu smerenia cele înalte si cu sărăcia cele bogate. A fost sărac pentru ca n-a vrut sa fie bogat, a fost sărac pentru ca i-a ajutat pe cei săraci. I-a ajutat din prisosul lui pe semeni, pentru ca a știut ca prin milostenia sa se apropie de Cel Ce a spus: „Fericiți cei milostivi, ca aceia se vor milui.” A fost doritor de înmulțirea binelui si a bucuriei si a intervenit pentru ajutorarea celor ce erau sa piară in păcat.
E firesc sa ne întrebam: Oare, daca Sfântul Nicolae – care, după numele sau înseamnă „Biruitor de popoare” – ar fi in vremea noastră si ar birui rǎutǎţile din sufletul nostru si gândurile cele rele din mintea noastră cu mijlocirile sale sfinte, daca ar fi, deci, contemporanul nostru, oare ce ne-ar indemna el mai mult sa facem?
Fǎrǎ îndoiala ca, fiind el milostiv, ne-ar indemna sa fim milostivi, fiind datator de daruri, ne-ar indemna s-avem si noi ceva de dat. De dat Mântuitorului prin frații săi cei mici. Sa avem si noi ceva de oferit Domnului Nostru Iisus Hristos, din ceea ce am agonisit noi prin munca noastră cinstita. Ne-ar indemna sa avem ceva, dar nu pentru noi, ci sa avem pentru alții, pentru frații noștri care au trebuința de ajutorul nostru. Sa facem in așa fel incit ceea ce la noi este de prisos sa fie de ajutor celor care au lipsa. Sfântul Nicolae Cel Milostiv ne-ar indemna sa fim ca el. Sfântul Nicolae Cel Datator de Daruri ne-ar indemna sa fim si noi oferitori de daruri. Si sa facem aceasta cu inima curata, cu dorința de a împlini lipsurile celor lipsiți. Sa o facem cu inima de părinte, de frate, de fiu, de prieten, cu inima care aduce mulțumire, aduce seninătate. Pentru ca, zice Isaac Sirul, atunci când oferi ceva, cuiva, veselia fetei tale sa fie mai mare decât darul pe care-l oferi. Daca am putea face si noi așa, sigur s-ar bucura si Nicolae, a cărui sfânta pomenire o facem astăzi. Caci el ne e apropiat de suflet si-l putem cinsti numai daca suntem si noi milostivi si buni si iertători si induratori cum a fost el, sau cum putem fi noi, la masurile noastre, îndrumați de el. Sa spunem, deci, împreuna: „Cu mila ta, Sfinte, sfinților te-ai arătat, ca Evanghelia lui Hristos, primind-o, cuvioase, ti-ai pus sufletul pentru poporul tău, mântuit-ai pe cei nevinovați din moarte, pentru aceștia te-ai sfințit ca un mare tăinuitor al darului lui Dumnezeu”.
Sfinte Nicolae, roagă-te Domnului pentru noi. Amin!
(Meditație la praznicul Sfântului Ierarh Nicolae, difuzata in emisiunea „Noapte Albastra”, de la Radio Romania Actualitǎţi – luni, orele 24.00-3.00. Realizatori: Pusa Roth si Marian Megan. Redactor: Lucia Stana Sevianu.)
Sursa: www.nistea.com
Incremenirea Zoiei (o minune ce a zguiduit lumea ortodoxa)
Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”
Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004
In anul 1956, când la putere era N. S. Hruşciov, a avut loc un eveniment care a zguduit întreaga lume ortodoxă – „încremenirea Zoiei”. Vom relata pe scurt această minune, care s-a întâmplat în Samara (pe atunci Kuibâşev).
O muncitoare a uzinei de ţevi, pe nume Zoia, a hotărât să întâmpine Revelionul împreună cu prietenii săi. Mama ei, o femeie credincioasă, s-a opus acestei petreceri, pentru că era postul Crăciunului. Zoia nu i-a dat ascultare. De Revelion s-au adunat toţi prietenii, cu excepţia logodnicului Zoiei, care fusese reţinut undeva. Cânta muzica şi toţi dansau, numai Zoia nu avea cu cine. Supărată, a luat de pe perete icoana Sfântului Nicolae, spunând: „Dacă nu este Nicolae al meu, voi dansa cu Sfântul Nicolae!” La rugămintea prietenelor să nu facă aşa ceva, ea a răspuns cu obrăznicie:
„Dacă Dumnezeu există cu adevărat, atunci să mă pedepsească!” Cu aceste cuvinte, a început să danseze. La a treia rotire, camera s-a umplut de un zgomot puternic, s-a ridicat un vârtej şi a fulgerat. Toţi au fugit speriaţi din casă. Doar Zoia a rămas încremenită, cu icoana în braţe – era ca o stană de piatră şi rece ca marmura.
Nu au putut s-o mişte din loc, picioarele îi erau parcă înfipte în pământ. Cu toate că nu dădea niciun semn de viaţă, Zoia era vie: inima îi bătea. Din acel moment, ea nu a mai putut bea şi mânca. Medicii se străduiau din răsputeri s-o readucă în simţire.
Vestea despre minune s-a răspândit cu iuţeala fulgerului prin oraş. Mulţi veneau să vadă „încremenirea Zoiei”. Insă peste un timp, autorităţile au interzis aceste vizite şi au pus miliţieni să păzească locuinţa şi să le spună celor veniţi în oraş şi celor curioşi că nu s-a întâmplat nicio minune. Cei care erau la post, auzeau însă noaptea cum Zoia striga: „Mamă! Roagă-te! Pierim în păcate! Roagă-te!” Comisia medicală a confirmat că inima fetei continua să bată, cu toate că ţesutul era tare ca piatra (nu puteau să-i facă injecţii, acele se rupeau). Preoţii chemaţi, după citirea anumitor rugăciuni, nu puteau lua icoana din mâinile fetei. In ziua Crăciunului a venit şi părintele Serafim (Tiapocikin, pe atunci încă părintele Dimitri). El a săvârşit o slujbă cu sfinţirea apei şi a stropit cu aghiazmă camera în care se afla Zoia. După aceea s-a apropiat de ea şi a luat din braţele ei înţepenite icoana[1] şi a spus: „Nu ne-a rămas decât să aşteptăm un semn în Ziua cea Mare!”[2].
In ajunul Bunei-Vestiri, un bătrân venerabil s-a apropiat de miliţienii care stăteau de pază, cerându-le permisiunea să intre în casă. A fost refuzat. El a apărut însă şi a doua zi. De asemenea, a fost refuzat. A treia zi, chiar de Buna-Vestire, în sfârşit, i s-a permis sa intre. Cei care stăteau de pază auzeau cum bătrânul îi spunea Zoiei: „Ei, ai obosit să tot stai în picioare?”
A trecut timpul şi bătrânul nu mai ieşea. Când miliţienii au intrat în casă, el nu mai era acolo. Ei erau convinşi că acest bătrân a fost însuşi Sfântul Nicolae. Zoia a rămas încremenită patru luni (128 de zile), până la Paşti, care în acel an era pe data de 23 aprilie (6 mai pe stilul nou). In noaptea Sfintei Invieri, Zoia striga:„Rugaţi-vă! Cât este de înfricoşător, pământul arde! Lumea piere în păcate! Rugaţi-vă!” Din acel moment, ea a început să-şi revină. In mâini si în picioare i-a reapărut viaţa. A fost culcată în pat, dar continua să strige şi să-i îndemne pe cei din jur să se roage pentru pace, pentru cei în păcate, pentru pământul plin de fărădelegi.
– Cum ai trăit tot acest timp? o întrebau. Cine te hrănea?
– Turturelele, ele mă hrăneau, le răspundea Zoia.
Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Dumnezeu S-a milostivit de ea şi a iertat-o.
Toate cele întâmplate au zguduit atât de mult oraşul Kuibâşev şi localităţile din jur, încât mulţi au început să creadă în Dumnezeu. Toţi se grăbeau să ajungă la biserică, cei nebotezaţi se botezau, cei ce nu aveau cruciuliţe şi le cumpărau – cruciuliţele se cumpărau în cantităţi enorme, încât nici nu ajungeau la toţi.
După mulţi ani de la acest eveniment, Arhimandritul Serafim (Tiapocikin) a fost întrebat despre întâlnirea sa cu Zoia. El însă evita să răspundă, îşi aminteşte protoiereul Anatoli Litvinko, clericul eparhiei Samara:
„L-am întrebat pe părintele Serafim: «Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana din mâinile Zoiei?» El, smerit, a plecat capul şi după tăcerea lui am înţeles: Da!” Părintele ascundea aceasta din smerenie, dar şi pentru că autorităţile puteau să-l aresteze din nou din cauza mulţimii de oameni care venea la el, a doritorilor să se închine icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, care se afla în biserica unde slujea el. Cu timpul, autorităţile au cerut ca icoana să fie luată şi ascunsă de lume. Ea a fost dusă în altar.
Nu demult, presa a început din nou să se intereseze de acest caz.
Iată câteva extrase din ziarul „Komso-molskaia pravda”:
„Mulţi credincioşi din Samara o cunosc pe pensionara Anna Ivanovna Fedotova. «In acele zile am fost de două ori în casa Zoiei, îşi aminteşte Anna Ivanovna, veneam de departe. Casa era înconjurată de miliţieni. Am hotărât să întreb despre cele întâmplate pe unul din ei. Am zărit un miliţian tânăr, care tocmai ieşea pe poartă. L-am ajuns din urmă şi l-am întrebat: „Spuneţi-mi, este adevărat că Zoia a încremenit?” El a răspuns:
„Mă întrebi exact ca şi soţia mea, însă eu nu-ţi voi spune nimic, ci mai bine priveşte singură…” El şi-a scos de pe cap chipiul şi mi-a arătat părul albit: „Vezi? Este mai grăitor decât orice cuvânt. Noi am semnat şi ni s-a interzis să vorbim despre aceasta. Dar dacă ai şti cât de frică mi s-a făcut când o priveam pe această fată împietrită!»”
Recent, un om ne-a relatat ceva nou despre minunea din Samara. Este vorba de un om respectat de întregul oraş, parohul Bisericii Sfânta Sofia, preotul Vitali Kalaşnikov:
„Mătuşa mamei mele, Anna Pavlovna Kalaşnikova, în 1956 lucra în calitate de medic la Salvare, în Kuibâşev. In acea zi, dimineaţa, ea a venit la noi şi ne-a spus: «Voi dormiţi, dar oraşul e demult în picioare!» şi ne-a povestit despre tânăra încremenită. Ne-a mai spus că (deşi semnase să nu spună nimănui nimic) în acel moment ea venea de acolo. O văzuse pe Zoia, care era ca o stană de piatră. Văzuse şi icoana Sfântului Nicolae în braţele ei. Incercase să-i facă o injecţie, însă toate acele se rupseseră. Toţi am rămas zguduiţi de cele povestite. A. P. Kalaşnikova a lucrat la Salvare încă mulţi ani. S-a stins din viaţă în 1996. Eu m-am preoţit înainte de moartea ei. Mai sunt în viaţă şi azi cei cărora le-a povestit ea despre Zoia în acea dimineaţă.[3]„
Valentina Nicolaevna M. (oraşul Belgorod) îşi aminteşte: „Venisem la părintele Serafim. Peste noapte am rămas în casa Mariei Romanovna, unde s-au adunat mai mulţi creştini. Din cauza căldurii, nu puteam să dorm. Doi tineri au ieşit afară să respire aer curat şi, în urma lor, am ieşit si eu. Am început să vorbim. Din discuţie am aflat că erau studenţi la seminar. I-am întrebat despre Zoia. Când se întâmplase minunea, ei erau copii. Această minune îi adusese la credinţă şi la Dumnezeu. Acum erau fiii duhovniceşti ai părintelui Serafim şi mărturiseau că părintele Serafim fusese cel care luase icoana din mâinile Zoiei.”
…După slujbă, starosta bisericii, preoteasa Ekaterina Lucina (în călugărie maica Serafima), m-a întrebat: «Te-ai închinat la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae?» «Da», am răspuns. «La care anume?» I-am arătat icoana mare a Sfântului Nicolae de lângă perete. Preoteasa a spus:
«Trebuie să te închini la cea de pe analog. Părintele nostru a luat-o din mâinile Zoiei. Dar despre aceasta să nu spui numănui; ni s-a interzis.
Părintele poate fi din nou arestat».
Copiii duhovniceşti ai părintelui mărturisesc că din Kuibâşev a venit o femeie credincioasă care, atunci când l-a văzut pe părintele Serafim, a recunoscut în el pe părintele care luase icoana din mâinile Zoiei. Se pare că nu întâmplător, cu binecuvântarea părintelui Serafim, în biserica din satul Rakitnoe, la icoana Sfântului Nicolae şi la Răstignirea Domnului, de 35 de ani, ard candele neadormite.
Elisaveta Konstantinovna Fofanova, fiica duhovnicească a părintelui, l-a întrebat odată: „Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana de la Zoia?” El ia răspuns: „La ce vă trebuie să ştiţi aceasta? Nu mă mai întrebaţi.”
O altă fiică duhovnicească, de asemenea, l-a întrebat: „Părinte dumneavoastră aţi fost în Kuibâşev şi aţi luat icoana din mâinile Zoiei, săvârşind astfel o minune?” Părintele a răspuns: „Copila mea, minunile le face doar Dumnezeu, iar noi, nevrednicii, le primim prin rugăciuni.” Din amintirile Alexandrei Ivanovna A.: „In a cincea săptămână din Postul Mare, în 1982, am sosit în Rakitnoe. Am îndrăznit să-l întreb pe părintele: «Părinte, unde este icoana Sfântului Nicolae, pe care aţi luat-o de la Zoia?» El m-a privit cu severitate. S-a aşternut o linişte adâncă. De ce mi-am amintit anume despre această icoană? In Kuibâşev, rudele mele locuiau pe aceeaşi stradă cu Zoia. Când s-au întâmplat toate acestea eu aveam 14 ani. Pentru ca lumea să nu se adune în jurul casei, seara se stingea lumina. Strigătele Zoiei îi îngrozeau însă pe toţi. Un tânăr miliţian, care era de pază, a încărunţit din această cauză. Rudele mele, ca martori oculari la tot ce se întâmpla, au devenit credincioşi şi au început să meargă la biserică. Minunea «încremenirii Zoiei» s-a întipărit adânc în mintea mea.
In momentul când părintele mă privea, m-a fulgerat un gând: «Vai de mine!» Părintele a spus: «Icoana e în biserică, pe analog. Au fost şi timpuri când ni s-a poruncit s-o scoatem definitiv din biserică, şi a mai adăugat apoi: Sunteţi prima căreia i-am spus acestea». Peste două săptămâni, părintele s-a stins din viaţă”.
Iată ce a relatat Klavdia Ivanovna Petrunenko din Sankt-Petersburg, fiica duhovnicească a Mitropolitului Nicolae (Iaruşevici)[4]: „L-am întrebat pe Vlădica dacă a fost în Kuibâşev şi dacă a văzut-o pe Zoia. Vlădica a răspuns: «Am fost acolo, m-am rugat, însă icoana de la Zoia nu eu am luat-o – nu era încă momentul. Icoana a luat-o părintele Serafim (pe atunci încă preotul Dimitri).»
Cu puţin timp înainte de moartea părintelui Serafim, eu am fost la biserica din Rakitnoe. Acolo, în altar, în partea dreaptă de la pristol, am văzut icoana Sfântului Nicolae. In timpul discuţiei cu părintele Serafim în chilie, eu l-am întrebat: «Părinte, în altar am văzut o icoană a Sfântului Nicolae – este aceea care a fost la Zoia?» «Da», a răspuns el. Despre Zoia n-am mai vorbit.”
Despre evenimentele din Kuibâşev îşi aminteşte şi protoiereul Andrei Andreevici Savin, care în acea vreme era secretar al eparhiei Samara: „Pe atunci episcop era Prea Sfinţitul Ieronim. Dimineaţa, eu am observat câţiva oameni care se îmbulzeau lângă o casă. Spre seară numărul lor ajungea la o mie. Au fost puse patrule, dar la început nu se atingea nimeni de ei. Mai târziu patrulele au început să împrăştie mulţimea, sub pretextul «încălcării liniştii locuitorilor şi a circulaţiei», însă mulţimea continua să crească. Mulţi veneau din satele de prin apropiere.
Erau zile încordate. Bineînţeles că lumea aştepta de la noi explicaţii, însă niciun preot nu se apropia de casă. Se temea. Pe atunci, noi toţi eram urmăriţi. Toţi preoţii erau înregistraţi şi erau numiţi şi destituiţi din post de către un reprezentant din comitetul executiv. In orice moment, oricare dintre noi putea rămâne fără serviciu şi, respectiv, fără surse de trai. Iar evenimentul care se ivise le oferea o ocazie prielnică de a se răfui cu noi!
In curând, printre credincioşi a început să circule zvonul că Zoia a fost iertată şi că în ziua Sfintelor Paşti ea va învia. Prin oraş au început să se plimbe cete de comsomolişti, care «demascau» cu însufleţire şi susţineau sus şi tare că ei intraseră în acea casă şi nu văzuseră nimic. Aceasta a pus şi mai mult paie pe foc. Aşa că şi cei care într-adevăr nu crezuseră la început în minune sfârşiseră prin a se îndoi: «Se pare că lumea are dreptate, deşi nu în totalitate. Nu mă îndoiesc însă că în casa de pe strada Cikalov s-a întâmplat ceva!»[5]
Arhiepiscopul Evsevii de Samara şi Sârzansk, în concluzie, îşi exprimă propria opinie despre cele întâmplate: „Martori la această minune sunt numeroşi oameni. Despre ea, personal am aflat în 1957, în timpul studiilor mele la seminar. Nu era nicio îndoială: ne aflam, într-adevăr, în faţa unei mari minuni! In acei ani grei, când biserica era prigonită şi batjocorită de autorităţile atee, acest caz, al arătării minunate a puterii dumnezeieşti, a făcut senzaţie. Şi nu doar printre locuitorii din Samara. Minunea cu Zoia a fost o lecţie pentru noi toţi. Căci faţă de obiectele sfinte trebuie să ne purtăm cu evlavie. A fost, totodată, o lecţie şi pentru necredincioşi: nu te obligă nimeni să crezi, dar nu batjocori obiectele sfinte, căci vei fi pedepsit! Dacă necredincioasa Zoia nu s-ar fi atins de icoana, nu s-ar fi întâmplat nimic. Asemenea minuni au fost multe de-a lungul timpului: necredincioşii care atingeau obiectele sfinte erau pedepsiţi. Afonie, de exemplu, în Ierusalim, în momentul înmormântării Maicii Domnului, a vrut să-i răstoarne sicriul. In văzul tuturor, îngerul Domnului i-a tăiat mâinile. Sunt cunoscute cazuri când cineva dădea jos clopotele bisericii şi, împreună cu ele, cădea şi el.
Da, în acele vremuri, oamenii aveau mare nevoie de minuni. Şi minunile apar atunci când este mare nevoie de ele, atunci când hotărăşte Dumnezeu[6].
După ce a luat icoana din mâinile Zoiei, părintele Dimitri (Tiapocikin) a fost denunţat şi i s-a intentat un nou dosar, iar Mitropolitul Ieronim a fost destituit din funcţie. Iată ce a povestit în 1989 egumenul Gherman, reorganizatorul schitului Optina (în anii ’50 el slujea în catedrala din Kuibâşev):
„Despre ceea ce nu am văzut, nu voi vorbi; voi împărtăşi doar ceea ce ştiu. Strada a fost încercuită de miliţieni şi s-au adunat semnături pentru a păstra tăcerea. Imputernicitul comitetului executiv l-a sunat pe parohul catedralei şi l-a rugat ca el să anunţe lumii că nu s-a întâmplat nici-o minune. Părintele i-a răspuns: «Permiteti-mi să merg să văd şi să le spun oamenilor ceea ce am văzut!» Imputernicitul a căzut pe gânduri şi a promis că va reveni. Telefonul a sunat peste o oră. I s-a spus părintelui că nu mai trebuia anunţat nimic. Deoarece printre oameni circulau multe zvonuri, chiar şi ziarele orăşeneşti nu au putut trece cu vederea evenimentul. Ele îl prezentau însă ca «o minciună a popilor». La puţină vreme de la acest eveniment, părintele Serafim a fost condamnat la trei ani de închisoare.”
I s-a interzis să vorbească despre aceasta, iar, după ce s-au scurs cei trei ani, a fost trimis să slujească într-un sătuc îndepărtat din regiunea Dnepropetrovsk. Mai târziu a fost transferat în satul Mihailovskoe.
Extras din cartea „Stareţul din Belgorod.
Arhimandritul Serafim (Tiapocikin)”,
(Lavra Troiţe- Serghiev,
[1] Conform unor mărturii, icoana a fost luată din mâinile Zoiei de către un alt preot.
[2] Ziua cea Mare (Velikii Deni, în Ib. ukraineană) – Pastele (nota trad.).
[3] Komsomolskaia Pravda, 2 septembrie, 1977.
[4] 14 Mitropolitul Nikolae Iaruşevici (1891-1961), doctor în teologie, propovăduitor renumit, în 1914 este tuns călugăr şi hirotonit ieromonah. Din 1919 – arhimandrit, stareţ al Lavrei Aleksandro-Nevsk. Din 1929 – episcop, din 1941 – mitropolit al Kievului, din 1942 – administrator al Patriarhiei Moscovei; în 1944 este numit la Catedrala din Krutiţk. A depus multe eforturi diplomatico-bisericeşti. Este înmormântat la Lavra Troiţe-Serghiev.
[5] Voljskii Komsomoleţ, 2 septembrie, 1990.
[6] Blagovest: Samarskaia Hristianskaia Gazeta, 1992, nr.l, p.7; nr.3, p.5.
Read Full Post | Make a Comment ( 3 so far )Trecerea sa în veşnicie (334)
Din cartea „Sfântul Ierarh Nicolae – mirul iubirii lui Hristos”
Ed. Pars Pro Toto
Iaşi, 2007
Diac. Dr. Ioan Valentin Istrati
Ioan Diaconul din Napoli (+884 d.Hr.) recunoaşte că nu are nici o informaţie despre moartea sfântului din Mira. După un secol, cel mai celebru aghiograf al ierarhului, Sfântul Simeon Metafrastul, scrie: „După o viaţă lungă petrecută în lucrarea virtuţilor, a uns mitropolia din Mira cu mirul dulce şi înmiresmat, stors din strugurii harului dumnezeiesc. A ajuns într-o vârstă avansată, plin de zile, fie pământeşti, fie cereşti. Apoi, chiar şi el a trebuit să se închine legilor firii, după destinul tuturor oamenilor şi a fost lovit de o boală scurtă. Deşi bolnav, nu a încetat să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate, cum fac toţi credincioşii muribunzi, care senini se avântă spre cealaltă viaţă. De fapt, spre deosebire de cei ce se agaţă de această viaţă, Nicolae dorea să Îl întâlnească cât mai degrabă pe Hristos, lăsând deci această viaţă scurtă şi trecătoare, pentru a trece în cea eternă şi fericită, unde se veseleşte cu îngerii, în privirea cea înaltă şi limpede a luminii Adevărului. Trupul lui cel nepreţuit, cinstit de toţi sfinţiţii episcopi şi de tot clerul care purta făclii şi candele, a fost în biserica din Mira”. Tradiţia aghiografică mai târzie vorbeşte despre 6 decembrie 334 ca zi a naşterii marelui ierarh în eternitatea iubirii Mântuitorului.
În Legenda de Aur a lui Iacob de Voraigne (1228 – 1298), o largă compilaţie de istorisiri ale minunilor Mântuitorului, ale Maicii Domnului şi ale multor sfinţi, se menţionează câte ceva despre trecerea sfântului în veşnicie: „Şi când a bineplăcut Domnului să-l treacă pe el (sf. Nicolae) din această lume, ierarhul s-a rugat îndelung ca Domnul să-i trimită îngerii Săi. Şi plecându-şi capul, a văzut pe îngeri venind la el, şi ştiind că i-a venit ceasul, a început să cânte Psalmul: „Întru Tine Doamne am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac – In te Domine speravi, non confundar in aeternum” (Psalmul 30,1), iar când a ajuns la versetul al cincilea, pe care şi Hristos l-a rostit înainte morţii Sale de viaţă făcătoare, „în mâinile Tale încredinţez duhul meu – in manu ta commendao”, a inspirat adânc şi şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, în anul Domnului trei sute patruzeci şi trei, în sfintele cântări ale cetelor îngereşti. Şi a când a fost îngropat într-un mormânt din marmură, un izvor de mir a ţâşnit din mormântul lui, dinspre cap (el a fost numit şi „Capul cel sfinţit” – Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae). Şi până în ziua de azi, mirul cel sfânt izvorăşte minunat şi neştiut din trupul lui spre sănătatea şi vindecarea multora, ca mărturie a iubirii şi nemuririi oamenilor în Dumnezeu. Şi după el, pe tronul Arhiepiscopiei din Mira a venit un om cu viaţă sfântă şi bună, care mai târziu a fost depus din arhierie. Şi iată că mirul dumnezeiesc a încetat să mai curgă din racla sfântului. Atunci oamenii cei răi s-au înfricoşat, şi tot poporul a cerut cu îndrăzneală la împărat pe episcopul lor, care a fost reinstaurat pe tronul Mirei. Şi mirul a reînceput să curgă din mormântul sfântului iubitor de bolnavi şi de suferinzi.
Un sinaxar constantinopolitan afirmă că a murit la o vârstă venerabilă. Ioan (Giovanni), arhidiaconul Bisericii din Bari (sec. XI) (a nu fi confundat cu Diaconul Ioan din Secolul al IX-lea), afirmă că a murit la scurt timp după Sinodul din Niceea (325). Mulţi alţi aghiografi afirmă că sfântul a adormit întru Domnul în 343. În 1483, a apărut versiunea engleză a acestei lucrări tradusă de William Caxton, una dintre primele cărţi tipărite în limba engleză…
De asemenea, Mihail Arhimandritul, unul dintre primii aghiografi ai sfântului, vorbeşte despre moartea marelui ierarh al iubirii: „După ce a văzut lumina cetăţii din Mira, şi după ce a înmiresmat toate cu modul său de viaţă sfântă şi preafrumos mirositoare, şi cu lucrarea sa pastorală, a părăsit viaţa sa muritoare şi a trecut la odihna veşnică, înconjurat de coruri de îngeri, mergând împreună cu mulţimea de patriarhi care se roagă fără încetare pentru cei ce le cer ajutorul cu bucurie în credinţă, şi mai presus de toate, pentru cei ce sunt prigoniţi şi trăiesc în suferinţă şi sărăcie. Trupul său preţios şi înmiresmat de mireasma virtuţilor, a fost înmormântat în Biserica sa, de unde s-a vărsat deodată, un untdelemn înmiresmat şi suav, care alungă orice răutate, medicament care respinge răul pentru slava lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, pe care sfântul l-a slăvit toată viaţa.”
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )Binefăcătoarea dezinteresată
Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”
Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004
S-a întâmplat demult, în 1970. Am primit salariul şi în drum spre casă am pierdut portmoneul cu bani. Acasă, când am descoperit pierderea, m-am necăjit atât de tare, încât am căzut în genunchi în faţa icoanei Sfântului Nicolae şi, cu lacrimi în ochi, l-am rugat să facă o minune. A douazi, le-am povestit colegelor de serviciu cele întâmplate.
In timpul pauzei de masă, o colegă s-a dus la piaţă. A intrat în vorbă cu o femeie care vindea seminţe şi, în treacăt, a pomenit despre necazul meu. Cât de mare i-a fost mirarea când femeia i-a spus: „Ieri eu am găsit un portmoneu exact cu această sumă de bani. Să vină colega ta la mine şi să şi-l ia”.
La ora fixată, m-am dus la piaţă. Femeia mi-a dat portmoneul. Dorind să-i mulţumesc, i-am oferit o parte din bani. Ea însă a refuzat: „Nu pot să fac aşa ceva, pentru că nu este creştineşte”. Auzind aceste cuvinte, i-am povestit despre rugăciunea mea şi am rugat-o să ia bani cel puţin pentru o lumânare, ca s-o aprindă la icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.
Alexandra Golovanova,
oraşul Pugaciov, regiunea Saratov
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )
Pedeapsa
Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”
Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004
Vreau să povestesc despre Biserica Sfântul Nicolae din satul Pelgora, raionul Tosnensk, în preajma căruia mi-am petrecut copilăria. La începutul războiului, în ea încă se mai slujea, însă din 1942, când s-a hotărât evacuarea populaţiei, a fost închisă. După război, când m-am întors în sat, am găsit biserica întreagă şi neatinsă: din depărtare i se vedeau crucile, care străluceau în soare. Erau foarte frumoase, din cristal înrămat în metal, reflectând razele soarelui. In biserică toate se păstraseră neatinse: icoanele, podoabele, obiectele de cult, pictura. Doar slujbe nu se mai ţinuseră.
In anii ’50, în sat şi-au făcut apariţia nişte necunoscuţi, care au început să scoată tot din biserică şi să încarce în maşini, plecând într-o direcţie numai de ei ştiută. Noi, copiii, urmăream toate acestea de la geamurile şcolii, care se afla vizavi de biserică. După lecţii, alergam să strângem de pe jos iconiţele şi cruciuliţele căzute din maşini. Bunicul meu, fost staroste, plângea. Nu a mai putut afla nimic despre soarta obiectelor de cult. Biserica a fost transformată în depozit şi apoi în sală de dans. Mai târziu a fost lăsată în paragină şi în batjocura oamenilor necredincioşi.
In altar, pe perete, rămăsese însă fresca având chipul Sfântului Nicolae, de mărime naturală. Credincioşii se rugau şi se închinau în faţa ei.
Primarul satului, împreună cu fostul preşedinte de colhoz, un necredincios, la rugămintea unei învăţătoare cărea îi era frică să treacă pe lângă biserică, au acoperit însă cu vopsea fresca. Peste un timp, fiul necredinciosului a murit într-un accident, chiar în faţa bisericii. Familia i s-a destrămat, iar el a plecat din sat. După o congestie cerebrală, primarul a orbit. Restul vieţii şi l-a petrecut neajutorat, îngrijit de soţia sa. Toţi credincioşii afirmau: „Aceasta este pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că a pângărit lucrurile sfinte!”
Imi este greu să privesc biserica. Părintele din Liubani a fost la noi. Ne-a spus că este greu de reconstruit biserica, pentru că nu sunt resurse.
Lidia Erohina,
oraşul Sankt-Petersburg
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )Sfântul Nicolae şi Sfântul Nectarie din Eghina
Din cartea „Minuni ale Sfântului Nicolae”
Ed. Sophia
Bucureşti, 2007
Cele ce urmează s-au întâmplat în timpul celui de al doilea război mondial, prin anul 1940 sau 1941. O ambarcaţiune grecească plutea pe Marea Mediterană. Dintr-o dată a început o furtună cumplită. Văzând că vasul se va scufunda inevitabil (deja era inundat de apă), căpitanul a ordonat să fie lăsate pe apă bărcile de salvare şi toţi să părăsească nava.
Pasagerii, bineînţeles, erau cu toţii cuprinşi de groază. Căpitanul a mai aruncat o privire prin corabie şi a găsit un episcop bătrân, care, în panica generală, stătea absolut liniştit. Căpitanul s-a mirat foarte tare, deoarece ştia ca nici un episcop nu era pe corabia lui. Atunci l-a întrebat pe bătrân:
– Ce cauţi aici?
Bătrânul a răspuns:
– Nu te teme. Nimeni nu va pieri. Spune tuturor să se întoarcă pe corabie.
Căpitanul a spus:
– De unde ştii că nu va avea lor catastrofa? Doar noi ne scufundă.
Atunci episcopul a grăit:
– Copilul meu, eu sunt din Eghina şi mulţi din cei ce sunt pe corabia ta mă cunosc. Iar acum să faci ce îţi spun: mergi în corabia ta, unde arde candela la icoana sfântului Nicolae, ia-o şi arunc-o în mare.
Căpitanul, fără să realizeze ce se întâmplă, a luat candela şi a aruncat-o în mare. Şi, o, minune! Furtuna a încetat în aceeaşi clipă.
Atunci căpitanul, cu glas tare, a întrebat pasagerii care dintre ei este din Eghina. S-a dovedit că erau mulţi din acel loc. Apoi el a întrebat ce sfânt făcător de minuni s-a proslăvit la ei în Eghina. Toţi într-un glas au răspuns:
– Sfântul Nectarie!
Apoi, făcându-şi semnul Sfintei Cruci, au coborât cu toţii la cabina unde se arătase bătrânul episcop. Dar, bineînţeles, Sfântul Nectarie nu mai era acolo.
Evanghelia Lagopulu,
Grecia, Atena
Rugăminţile multora ascultând
Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”
Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004
La începutul celui de-al doilea război mondial, când nemţii înaintau,într-un sat de lângă Smolensk ţăranii luau din depozite tot ce găseau de mâncare. O femeie, însărcinată, fiind în ultima lună, mergea prin sat.
Un bărbat care trecea pe lângă ea i-a strigat: „Tu de ce nu iei nimic? Vei muri de foame! Ţine acest sac, cel puţin vei avea cartofi”, şi a aruncat la picioarele femeii sacul. Ea a încercat să-l târâie, însă nu a putut. Epuizată, s-a aşezat pe el şi a început să plângă.
In acel moment, de după nişte tufişuri a apărut un bărbat şi a întrebat-o: „De ce plângi? Hai să te ajut!” Şi, ridicând sacul, i l-a dus până acasă. Când a dat să plece, femeia l-a oprit: „Aşteaptă să te mulţumesc”, i-a zis şi a intrat în casă. Acolo privirea i-a căzut pe icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Un gând i-a fulgerat prin minte. A ieşit afară, dar nu mai era nimeni.
Nellea Toporkova,
Oraşul Armavir
Read Full Post | Make a Comment ( None so far )
Sf. Nicolae, Arhiepiscopul Mirei Lichiei 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.